Page 29 - Puţin, câte puţin
P. 29
Puţin, câte puţin
micimea ei, oriunde noaptea, oriundele fiindu-i posibil, ascuns
de întuneric.
S-a-mpărţit pe doi la doi, şi s-a spus că aşa e dreptatea, fiecare
cu ce are, nimic să nu fie dat altuia, nici bucurii, nici necazuri,
nici trăiri, ci doar faptele împreună au relevanţă, şi, fiind doar
simple fapte, libertatea de a face alte fapte, care să fie drum spre
ţinte ce sunt mutate din loc în loc, se vor preface, cândva, în au-
ră de învingător, iar până atunci vor fi podium pe care nimeni
nu l-ar putea scăpa din priviri şi, frumos fiind, se vor buluci mulţi
să-l aibă la fel.
Pe drept, au spus, că omul trebuie să se arate privirii frumos,
ca să fie plăcut. Dar s-a aruncat, aşa cum s-a aruncat pilitura ce-a
căzut de pe cuiul ce trebuia să devină ac, toate cele care ar fi dat
strălucire şi frumuseţe, pe dedesubt de spoiala pe care, chiar zi de
zi refăcută, ploile şi vânturile vieţii o pot spăla şi spulbera, într-o
clipă. Dar multe lacuri s-au băltit, atrase de cântecul păsărilor care
vânau broaştele bălţilor, neştiutoare că aceleaşi păsări şi la peşte
poftesc şi că ele, băltindu-se, le sunt de ajutor în prinderea lor.
Lumea s-a umplut de oameni care îşi zic frumoşi şi care se
cred frumoşi doar dacă îşi ştiu gesturile provocatoare, prin care
să se arate chemători ai doritorilor de plăcere, care, la rândul lor,
nu mai privesc spre alţii începănd cu ochii în care să vadă lumi-
na, ci începând cu mijlocul, cu talia, continuând cu picioarele
care, pentru a fi pe măsura frumuseţii, trebuie să taie respiraţia şi
demnitatea. Într-atât de mult se caută recunoaşterea frumuseţii,
că nimic nu mai este important, orice risc este acceptat fără crâc-
nire. Pofta celorlalţi e singura cale de judecată şi singura cale de
urmat în a ajunge la ceva ce tot alţii dau măsura importanţei
sale. De cumva o ploaie sau o furtună se abate din senin, cea
mai mare suferinţă o dă ieşirea din orizontul celor care, mai ieri,
hulpavi şi fără saţ, luau şi primeau ceea ce voiau, la schimbul
unor vorbe mieroase, crezute de duh, însufleţite de propria pă-
rere că sunt bune ca leac pentru orice rău.
Tot mai multe bălţi, tot mai multă duhoare, tot mai multă pu-
tregai şi tot mai multă putreziuciune... În asta se înfige stâlpul
dreptăţii, acul, care nu se îndoaie uşor, însă uşor se apleacă cu
tot ce-l ţine drept, ori se afundă de nu se mai vede, când e să fie
referinţă pentru cei ce nu-l ştiu şi-l caută ca să poată să vadă de
acea dreptate e mai bună sau mai rea decât cea pe care şi-o
ştiau veche de când lumea şi în nici un alt fel decât dreaptă. Se
dă la fund stâlpul dreptăţii acestui timp nefiindu-i plăcuţi acei ce
îşi pun întrebări, doar cei ce renunţă la orice, la tot, la ei chiar,
pentru a-i recunoaşte întâietatea şi maiestuozitatea nemuritoare.
27

