Page 42 - Puţin, câte puţin
P. 42
Daniel-Dumitru Darie
Cu mâinile tremurânde, a bătut la usă şi a tras oblonul. S-a
liniştit când, prin întuneric, a zărit ochii înţeleptului. Liniştit, l-a
întrebat: Muncesc şi vând tot. De dimineaţă până seara, ba şi
noaptea câteodată. Dar tot nu îmi e de ajuns să deschid prăvălia
mea. Ce să fac, altceva, ca să câştig mai mult?
Din întuneric, o privire vie, îndârjită. Era privirea omului plin
de determinare, dar şi disperarea celui care n-ar vrea să-şi piardă
speranţa. Şi-i era de înţeles că asta era viaţa lui din ultimul timp,
era mulţumit că se mutase din sat, însă munca îi lua tot timpul şi
nu avea deloc odihnă şi viaţa era mereu la fel.
În dimineaţa următoare, trezindu-se mai odihnit, se simţea
parcă mai uşor. Privea umbra copacilor cum se micşora şi parcă
voia cuiva să-i fie recunoscător. Se întreba cum de nu se oprise,
atâţia ani, să se bucure de lucrurile mărunte, de mirosul florilor
sălbatice ori de aroma ceaiului? Şi, ca niciodată, fără să ia lutul în
mâini pentru a-i da o formă pe care să o vândă, a plecat în târg
de dimineaţă, cu totul altfel decât până atunci când doar după
amiază vedea cum arată viaţa în târg. Şi-a luat cu el doar ceea ce
avea, oale şi ulcioare, lucrate de mult, pe care le păstra în casa
lui, şi a plecat, mai mult curios, la vremea când nici nu găndise
vreodată că o va face.
Era diferită lumea târgului. Se arătau cei veniţi de departe.
Printre ei, a zărit un om pe chipul şi îmbrăcămintea căruia se ci-
tea nobleţea, un om puternic şi hotărât. S-a oprit în faţa olarului
şi a început să cerceteze cu atenţie ulcioarele lui. L-a auzit zi-
cându-şi: N-am mai văzut o asemenea îndemânare... Apoi l-a în-
trebat pe olar: N-ai vrea să lucrezi pentru Curtea regelui? Ai fi
plătit de cinci-şase ori mai mult decât acum? Olarul, fără să stea
pe gânduri, văzând că asta-i era calea pentru a-şi împlini visul, i-
a dat răspuns.
Nu mai putea de bucurie. Simţea că trebuie să meargă, de-
grabă, la bătrânul înţelept şi să-i multumească. Îl ajutase mult şi
nu apucase să-i vadă decât ochii. Vroia să-l strângă în braţe, ca
semn al recunoştinţei sale.
Grăbit, în aceeaşi seară a ajuns la colibă. A bătut la uşă cu acea
mare nerăbdare a bucuriei. A tras oblonul şi ochii ce străluceau
de bucurie, ca niciodată, i-au dat curaj să spună: Mare înţelept,
vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ştiu că eşti retras din
fire, dar lasă-mă, acum, să intru să-ţi povestesc şi să te îmbrăţişez,
mulţumindu-ţi pentru toate sfaturile!
Fără să aştepte răspunsul a deschis uşa. Şi a încremenit... Se
vedea cu totul în oglindă.
16.06.13
40

