Page 68 - Puţin, câte puţin
P. 68

Daniel-Dumitru Darie

         ea ce se manifestă şi ceea ce simte şi se simte, dincolo de simţuri,
         în simţiri. Fapta cea rea, păcatul, ştiut fiind că lasă urâţenia să fie
         văzută, realul, conştientul, caută să o ascundă de alţii, adunând
         gunoiul sub covor, adăpostind totul în subconştientul care stă, ca
         o sită, între el şi inconştientul, sufletul, curat, nededat la răul lu-
         mii,  nevândut  mîndriei  ori  orgoliului.  Sufletul  când  caută  să-şi
         arate frumuseţea, încearcă să treacă de sita înfundată de urâţenia
         faptei păcatului, împingând-o înspre afară, unde poate fi văzută,
         ca să dea omului singura modalitate de a se scăpa de ea. Con-
         ştientul însă, prea mândru de sine, nu vrea să fie nici pedepsit,
         nici să se ruşineze şi, consumând din ceea ce are, el sau la un loc
         cu celelalte două, încearcă să împingă tot mai jos, în ceea ce vrea
         să fie propria uitare, toate faptele murdare sau mai puţin curate,
         care, de după prima faptă, încep să se adune şi tot adune, puţine
         rămânând, cele ce se fac bune şi curăţitoare de celelalte. Sim-
         ţirile amorţesc şi chiar ajung să adoarmă, lăsându-i conştientului
         datoria de a se îngriji, cum poate, cu ce poate, de trup şi de min-
         te. Dar acesta, cu puţinele lui posibilităţi, nu are ce face vieţii, nu
         are cum apăra ceea ce nu ştie cum să apere. Şi încet, după cum
         a fost greutatea apăsării, sau puterea loviturilor, boala loveşte în
         minte sau în trup, tocmai când ele devin mai neputincioase, fi-
         resc, cu trecerea timpului. Atunci, ceea ce a stat, de nevoie as-
         cuns, sufletul, iese şi se arată omului care, nemaiputându-se bu-
         cura de ceea ce s-ar fi putut bucura, se lasă cuprins de tristeţe
         sau mânie, împotrivindu-se sieşi, judecându-se pe sine, condam-
         nându-se, chiar pedepsindu-se... Pentru unii, înainte de a se a-
         junge la clipa judecăţii, când par toate să fie bune şi frumoase,
         când crezutul podium al gloriei este sub picioare şi privirile către
         alţii sunt de sus, uitând să mai apese, înspre dosire, pe cele urâte,
         se sparge sita, mintea se întunecă dintr-odată şi nimic nu mai o-
         preşte răul să se întoarcă brusc, fără menajamente, împotriva ce-
         lui care a făcut cândva rău. Aşa se petrec multe din accidentele
         pe care unii, plini şi ei de păcatul mândriei şi prostiei de a crede
         în gândirea lor mai mult decât în orice altceva, cred că puteau fi
         evitate.
            E greu, e tot mai greu să fie crezute cuvintele care, din timpuri
         vechi, erau lege a firii pentru lumea care încă îşi mai găsea lea-
         curi fireşti, trăind firesc şi în care se trăia firesc, ţinându-se cont
         de  adevărurile  care  erau  ale  tuturor  şi  nu  doar  ale  cuiva,  ale
         unuia  care  şi  le  scornea  ca  să-i  fie  bine.  Şi  nu  erau  cuvintele
         condamnate  să  se  răstălmăcească,  pe  motive  de  sunet  plăcut
         urechilor. Acum e greu, dar încă n-au murit speranţele toate.
                                                                    07.08.13
             66
   63   64   65   66   67   68   69   70   71   72   73