Page 135 - Puţin, câte puţin
P. 135

Puţin, câte puţin


              Viaţa pune pilonii podului vieţii, totdeauna,  unde trebuie şi
           când trebuie, şi din lemnul care trebuie să fie făcuţi îi pune. Din
           lemn, fiindcă viaţa din viaţă se naşte şi de viaţă are nevoie ca să
           fie viaţă. Noi suntem cei care ne dorim lemn de esenţă tare, ori
           nobilă, ori frumos mirositor. Şi tot noi, atraşi de mirajul tobelor
           bătute în piaţa mare, în locul lemnului, care se crede că poate
           putrezi, alegem să-i facem din betoane cu renume, care, mai de-
           vreme, ori mai târziu, în gerul iernii, ori lovit de şuvoaiele plo-
           ilor, cad precum uriaşii cu picioare de lut. Viaţa-şi pune pilonii
           podului fără să-i pese că s-ar putea lăsa trecută spre mai departe
           şi pe punţi ori pe poduri suspendate. Nu lipsesc niciodată pun-
           ţile, dar fiindcă  ea ştie  că pot şi atât de nesigure, că tocmai în
           timpul trecerii, la mijloc, chiar deasupra abisului, se pot rupe, nu
           se încrede în ele, chiar şi când noi, dintr-odată, faţă de altă dată,
           mari curajoşi, ne-am avânta fără a mai sta pe gânduri. Şi le evită
           pentru că, mai bine decât noi ştie că dacă ajunge să treacă, dar
           picioarele sunt tremurânde când ajung pe celălalt mal, timp de
           revenire îi trebuie şi drumul îşi poate pierde răbdarea, aşteptând
           să fie bătut pe lumină şi nu pe întuneric.
              Viaţa ne pune faţă în faţă când ştie ea, când simte ea că tre-
           buie  asta  să  ni  se  întâmple,  când  ştie  că  asta  întâmplându-se,
           orice  altceva  e  sortit  să  piară.  Nu  face  calcule,  nu  măsoară  de
           multe ori. Dinainte ştie ce croi ne este pe măsură, o singură dată
           taie. Când ne ademenim pe căi, iarăşi, ei lăturalnice, ne dă, ca
           semn, suferinţa, ne dă, ca măsură neputinţa, ne ia binele, oricât
           de mic ar fi el şi ne ia putinţa tocmai pentru a ne arăta că ei nu
           ne putem împotrivi, că alegerea ei, după ce noi, în alegerile noa-
           stre, ne-am încărcat de greşeli, este singura ce o mai putem face
           şi singura ce ne mai este la îndemînă. Viaţa e în noi, viaţa sun-
           tem noi, cei care, cu mintea şi cu gândurile noastre suntem una
           cu ea, sau, tot cu mintea şi gândurile noastre, facem fapte care
           se împotrivesc ei, facem fapte de care ea, atunci, sau cândva mai
           târziu, de ea înseşi ajunge să se ruşineze. Prin noi înşine, ne dăm
           şi  ne  avem  şansa  de  a  ne  arăta  demni,  atunci  când  ei  îi  dăm
           şansa de a avea motive să-şi vadă drept drumul către împlinire.
           Noi înşine, ea fiind, ne luptăm cu noi înşine pentru a izbândi în
           marea încercare de a pleca oameni, cu motivul venirii, cu meni-
           rea,  împlinită.  Când  noi  ne  opunem  ei,  ea  ni  se  opune  nouă,
           când ne suntem loiali, nu îşi găseşte timp de a se arăta, ci doar se
           lasă trăită. Altfel, în orice altă situaţie, ceea ce noi nu mai sun-
           tem în stare să facem, ea face în locul nostru. Ea chiar ştie de ce
           o face... Noi nu ştim!...
                                                                      04.12.13
                                                                       133
   130   131   132   133   134   135   136   137   138   139   140