Page 125 - Puţin, câte puţin
P. 125

Puţin, câte puţin


           ceea ce boală ajunge să fie. Şi pierdem timp căutând, şi pierdem
           timp cu aşteptarea sănătăţii care nu se poate, nu se mai poate,
           astfel, toată niciodată regăsi. Căutăm lecuitori şi leacuri, dar nu
           avem timp să aşteptăm, vrem totul repede, vrem imediat, ca şi
           cum cele de dinainte fapte, zile şi ani făcute, bine ne-ar fi făcut,
           de bine ne-au fost, iar ceea ce trebuie făcut rău ar fi, fiindcă re-
           pede rău se pate face, încet se face binele. Rău răului însă nimeni
           nu poate face spre a se face binele bine, numai rău binelui uşor,
           oricine poate face. Răului greu cineva i se poate împotrivi, bi-
           nelui oricine poate să-i fie potrivnic. A vindeca nu-i la îndemâna
           celor care ştiu să facă rău, pentru că tot cu un rău aceia vor vrea
           să vindece. Doar cei care nu ştiu să facă rău pot face bine, doar
           ceea ce ştiu să nu strice şi mai rău ceea ce este deja stricat, pot să
           repare, pot să vindece. Cei ce ştiu calea răului, nu au cum să ştie
           calea  binelui,  fiindcă  nu-i  calea  răului  drumul  invers  pe  calea
           binelui şi nu-i calea binelui drumul invers pe calea răului. Cui pe
           cui  se  scoate,  dar  cuiul  ruginit  nu  cu  un  cui  ruginit  se  poate
           scoate,  ci  doar  cu  unul  nou,  curat,  şi  neatins  de  nici  o  putre-
           ziciune, de nici o neputinţă. Altfel, cuiele ruginite se pot împinge
           unul pe altul, dar oricare se poate rupe şi, odată rupt vreunul,
           nimic nu se mai poate face.
              Timpului nu-i dăm valoare înainte de a şti că a trecut, de a
           simţi, pe propria piele, în trăirile şi gândurile noastre, în faptele
           noastre, trecerea, ireversibilă. Tocmai faptul că nu-i dăm valoare
           ne face să nu-l privim ca fiind al nostru, ca fiindu-ne bun sfătui-
           tor ci doar ca cel care nemilos ne biciuieşte, fiind ceva care de la
           sine se trece. Îl tot vrem înapoi şi doar ne împăcăm cu ideea că
           nu se mai întoarce. Uneori învăţăm, în ceasul al doisprezecelea,
           că-i  mai  putem  încetini  trecerea,  nelăsându-l  pe  lângă  noi  tre-
           cător, alteori, nici măcar când se aud clopotele pregătindu-se să
           bată trecerea din vremea în care orice este posibil, înspre cea în
           care greu este posibil şi o banalitate, nu ne lăsăm nici măcar o
           clipă s-o trăim în felul în care el ne-ar face-o frumoasă, ţinem cu
           tot dinadinsul să-i arătăm că până la urmă reuşim ceea ce atâta
           vreme n-am reuşit, rămânându-ne, până la urmă bucuria, ori ne-
           cazul, de a ne da bătuţi, de a ne pleca privirea în pământ, cău-
           tând, înspre trecut, urmele trecerii lui, urmele pe unde noi am
           lăsat paşii să calce pe propria viaţă, pe bucuriile ce ni le-am re-
           fuzat, dând plăcerii clipei puterea de a se autoîncorona regină a
           bucuriei şi chiar a-şi aroga, emfatic, nuanţele a ceea ce nu este
           decât  o  fulgerare,  fericirea,  şi,  mincinos,  dreptul  de  a  se  numi
           împlinire, lăsându-ne furaţi de prea strălucitoarea efemeritate.
                                                                      06.12.13
                                                                       123
   120   121   122   123   124   125   126   127   128   129   130