Page 94 - Puţin, câte puţin
P. 94

Daniel-Dumitru Darie

         ştiut, dar faptele altă teamă mi-au dat, şi chiar dacă am făcut aşa
         cum am ştiut că va fi, de teamă nu m-am despăr-ţit,de frica de
         teamă nu am scăpat.. Şi-am crezut de-atunci că voi şti dinainte,
         şi-am ştiut, dar teama mereu îmi era însoţitor, şi o trăiam ca şi o
         normalitate. Şi am ştiut, şi am tot ştiut, până când, nemailuând
         în seamă teama, eram sigur de toate. O dată doar, o singură dată,
         îndeajuns mi s-a arătat că ceea ce ştiam nu era ceea ce era. A-
         tunci a scos teama sabia şi m-a lăsat să-i simt adâncimea tăieturii
         ei,  atunci  mi-a  spus  ea,  sau  poate  tocmai  eu  mi-am  spus,  că
         ştiutul nu e tot una cu adevărul, în esenţa lui.
            Şi în timpul în care mi-era teamă, de frica ei, m-am întors, nu
         doar odată, din drum, din făptuirea faptelor, m-am oprit şi m-am
         uitat mult în jur şi lung în spate. Şi o trăiam în fiecare clipă, o
         plăteam că-mi era mereu aproape, o lăsam să îmi toarne picături
         fierbinţi, dar dulci, pe  suflet, crezând că arsura lor e începutul
         vindecării pe care mi-o doream, pe care, în fel şi chip o căutam,
         o aşteptam. Începusem să cred că mă vindec, până când, eu, pe
         mine, m-am surprins că mint, că mă mint fără să-mi pese că min-
         ciunii îi făceam temenele, ea, cea care de veste dădea celei ce
         mă ştia în stăpânirea ei, iar ea, teama, ca şi cum prietenă de su-
         flet îmi era, degrabă îmi aducea aminte de picăturile cu dulce-
         gării, cele ce mi le dăduse, credeam eu, spre vindecare, fără să
         îmi pese că la acele dulcegării mă nărăvisem, mereu mi le do-
         ream. Şi, alinat, iar mă plecam la picioarele minciunii. Abia a-
         tunci, când m-am prins cu minciuna, am pus sare pe rană, arun-
         când leacurile de până atunci. Iar ea mi-a arătat cât de răzbu-
         nătoare poate să fie. Răzbunându-se pe mine, aşa cum credeam,
         cineva, nici nu ştiu cine, căci nici faţa nu i-am văzut-o, nici vorba
         nu am putut să i-o aud, ci doar gândul i l-am prins din zbor, mi-a
         arătat cât de rău pot fi cu mine însumi, cât de răzbunător pot fi,
         cât de tare mă pot pedepsi, aşa cum ele, teama şi minciuna, îşi
         doresc, şi obţineau, prin mine, tot ceea ce îşi doreau.
            Şi-am ajuns să lupt cu mine însumi, alături fiindu-mi eu, un
         altul, cel care mă ajutase să-mi descopăr marele duşman, să-mi
         descopăr duplicitatea pe care împotrivă-mi o aveam, care stătea
         bine ascuns în mine, şi tot ceea ce mie îmi era de folos, şi lui îi
         era de folos. Atunci simţeam că cel ce mă ajuta, şi pe care nu-l
         puteam de mine deosebi când lupta era în toi, îmi fusese trimis,
         şi se arăta de oricâte ori nimeni în preajmă nu-mi era. El era cel
         ce, peste fierbinţeala mea şi flăcările ce le simţeam arzându-mă,
         apă vie turna pentru a stinge focurile mistuitoare, durerile, într-o
         clipă le lua, după ce ajungeau să frângă limitele, şoptindu-mi tot
         adevărul, necruţător, dureros, şi mă făcea să-l îndepărtez pe cel
             92
   89   90   91   92   93   94   95   96   97   98   99