Page 120 - Puţin, câte puţin
P. 120
Daniel-Dumitru Darie
Din nimic ni se porneşte drumul spre a ne naşte şi nimic sun-
tem după ce plecăm. Clipa de început, bănuită dar niciodată şti-
ută, cea care prin alţii ni se întâmplă, şi clipa de sfârşit, cea care
nimeni nu o poate şti şi care de nimeni nu depinde, sunt cele care
ne definesc, sunt cele care ştiu ce rost avem sau cu ce rost ni s-au
trecut zilele. Tot timpul vieţii în aceste două neînsemnate clipe
încape. Toată înfinitatea clipelor vieţii prin aceste două clipe vine,
de-acolo de unde toate vin, şi pleacă acolo unde toate pleacă. Ne-
fiindu-ne cunoscute nouă, cei care nu avem puterea de a le cu-
prinde pe toate dintr-odată, le negăm şi, negându-le, le punem pe
seama minţii ori pe seama hazardului, condamnându-ne la o veş-
nică judecată.
De aproape plecăm înspre departe, de departe venim înspre a-
proape. Ne numărăm paşii, ne numărăm faptele, ne numărăm
trăirile şi simţirile, numărăm cu măsura tuturor trecerile sau aş-
teptările, fiindu-ne, zicem noi, firesc, să ştim, doar plăcut nu ne
este totdeauna, alteori neplăcut ne este gândindu-ne că prea re-
pede au fost trecute cele bune sau, prea greu, cele ce văzute apoi
ca bune nu ne-au fost sau nu ni s-au părut. Măsurile, chiar şi cele
la fel fiind, nu ne sunt egale. Nu ne sunt, în nici un fel egale nouă,
dar nici egale cu ale altora, şi ei făptuitori sau trăitori ale unor
fapte asemenea, prin toate cele ce sunt ale firii, ale trăirii, ale
vieţii. Întrebându-ne de ce nu sunt la fel, dăm un fel de răspuns,
după pricepere şi înţelegere... Mai departe nu putem trece, mai
departe refuzăm să trecem, spunându-ne mai degrabă, că încă nu
putem trece...
Viaţa, într-un tot, prin toate câte o definesc şi o fac să fie ceea
ce este, n-are limite, fiind un întreg Univers, parte şi el al Univer-
sului tuturor. Fiecare stea e însemn al universului său şi în fiecare
univers străluceşte o stea. Şi cu cât se apropie mai mult una de
cealaltă, strălucesc cu mult mai mult, şi mai înspre vederea tu-
turor ajung. Dansul strălucirii lor este mereu şi mereu mai fru-
mos, şi tot mai multă lumină dau. Şi dansul le face să uite că totuşi
ceva, chiar dacă şi el nu-şi prea lasă privirea dusă de la ele, trece.
Este timpul, cel care pe toate le aranjează în şir, fără să greşească
ordinea. Mereu acelaşi stând pe loc este începutul... Doar timpul
trece!
În dansul lor, un firesc venind dintr-un departe pe care nici
gândul nu-l pătrunde, se adună într-un roi de stele, în jurul a ceva
ce le ţine mereu aproape, ceva ce ele ştiu că de strălucirea lor se
bucură, că de clipa când pălesc se întristează şi caută să le stea a-
proape pentru a străluci. Bucuriile scânteierilor, tristeţea umbri-
rilor, pe care umbre ce au uitat să înţeleagă bucuria dansului,
118

