Page 42 - Puţin, câte puţin
P. 42

Daniel-Dumitru Darie

            Cu mâinile tremurânde, a bătut  la usă şi a tras oblonul. S-a
         liniştit când, prin întuneric, a zărit ochii înţeleptului. Liniştit, l-a
         întrebat:  Muncesc  şi  vând  tot.  De  dimineaţă  până  seara,  ba  şi
         noaptea câteodată. Dar tot nu îmi e de ajuns să deschid prăvălia
         mea. Ce să fac, altceva, ca să câştig mai mult?
            Din întuneric, o privire vie, îndârjită. Era privirea omului plin
         de determinare, dar şi disperarea celui care n-ar vrea să-şi piardă
         speranţa. Şi-i era de înţeles că asta era viaţa lui din ultimul timp,
         era mulţumit că se mutase din sat, însă munca îi lua tot timpul şi
         nu avea deloc odihnă şi viaţa era mereu la fel.
            În  dimineaţa  următoare,  trezindu-se  mai  odihnit,  se  simţea
         parcă mai uşor. Privea umbra copacilor cum se micşora şi parcă
         voia cuiva să-i fie recunoscător. Se întreba cum de nu se oprise,
         atâţia ani, să se bucure de lucrurile mărunte, de mirosul florilor
         sălbatice ori de aroma ceaiului? Şi, ca niciodată, fără să ia lutul în
         mâini pentru a-i da o formă pe care să o vândă, a plecat în târg
         de dimineaţă, cu totul altfel decât până atunci când doar după
         amiază vedea cum arată viaţa în târg. Şi-a luat cu el doar ceea ce
         avea, oale şi ulcioare, lucrate de mult, pe care le păstra în casa
         lui, şi a plecat, mai mult curios, la vremea când nici nu găndise
         vreodată că o va face.
            Era  diferită  lumea  târgului.  Se  arătau  cei  veniţi  de  departe.
         Printre ei, a zărit un om pe chipul şi îmbrăcămintea căruia se ci-
         tea nobleţea, un om puternic şi hotărât. S-a oprit în faţa olarului
         şi  a  început  să  cerceteze  cu  atenţie  ulcioarele  lui.  L-a  auzit  zi-
         cându-şi: N-am mai văzut o asemenea îndemânare... Apoi l-a în-
         trebat  pe  olar:  N-ai  vrea  să  lucrezi  pentru  Curtea  regelui?  Ai  fi
         plătit de cinci-şase ori mai mult decât acum? Olarul, fără să stea
         pe gânduri, văzând că asta-i era calea pentru a-şi împlini visul, i-
         a dat răspuns.
            Nu  mai  putea  de  bucurie.  Simţea  că  trebuie  să  meargă,  de-
         grabă, la bătrânul înţelept şi să-i multumească. Îl ajutase mult şi
         nu apucase să-i vadă decât ochii. Vroia să-l strângă în braţe, ca
         semn al recunoştinţei sale.
            Grăbit, în aceeaşi seară a ajuns la colibă. A bătut la uşă cu acea
         mare nerăbdare a bucuriei. A tras oblonul şi ochii ce străluceau
         de bucurie, ca niciodată, i-au dat curaj să spună: Mare înţelept,
         vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ştiu că eşti retras din
         fire, dar lasă-mă, acum, să intru să-ţi povestesc şi să te îmbrăţişez,
         mulţumindu-ţi pentru toate sfaturile!
            Fără să aştepte răspunsul a deschis uşa. Şi a încremenit... Se
         vedea cu totul în oglindă.
                                                                    16.06.13
             40
   37   38   39   40   41   42   43   44   45   46   47