Page 40 - Puţin, câte puţin
P. 40

Daniel-Dumitru Darie

            Într-o zi, un călător a poposit în pragul colibei din care el toc-
         mai  se  pregătea  să-şi  ştie  ziua  de  muncă  terminată.  Povestind
         despre una, despre alta, despre lumea prin care călătorul umbla-
         se, a aflat că pe lângă un un sat, ceva mai depărtat, trăia un înţe-
         lept, un mare înţelept, care găsea răspuns la orice întrebare, avea
         răspunsuri pentru orice problemă a oamenilor. Mai află că era un
         înţelept pe care nimeni nu-l auzise vorbind şi toţi spuneau că e
         mut. Nimeni nu-l văzuse ieşind în lume şi toţi spuneau că nici
         picioare nu are. Cei ce mergeau la el băteau de trei ori la uşă a-
         poi deschideau un oblon şi tot ce aveau de făcut era să privească
         ochii înţeleptului, ce se vedeau uşor în întunericul colibei ce nici
         ferestre  nu  avea,  căci  ei  erau  cei  care  dădeau  răspunsul,  mai
         repede şi mai uşor decât ar fi fost date prin cuvinte. Şi mai spu-
         nea călătorul că toţi cei ce fuseseră la el, sfaturile-i luându-le în
         seamă, au reuşit, s-au rupt de toate metehnele trecutului, de tot
         ce le-a fost trecutul, şi sunt cu totul alţii...
            S-a  răsucit  aproape  toată  noaptea,  de  nesomn  şi  gânduri
         multe. Îşi ştia mulţumirea pe care o avea, aşa cum numea el le-
         nea, fiindu-i greu să o recunoască, dar dorinţa de a fi cunoscut şi
         de a câştiga mult, era mai mare decât orice, chiar decât lenea. Şi
         a adormit în zori... A doua zi, de dimineaţă, lăsând orice treabă a
         plecat spre acel sat.
            A ajuns pe seară în sat şi înainte de a se lăsa apus soarele, era
         la uşa înţeleptului. Sfios, a bătut de trei ori, uşor, apoi, şi-a găsit
         puterea de a deschide oblonul. L-a tras şi întrebarea a pus-o din-
         tr-o suflare: Cum pot ajunge cunoscut şi ceea ce fac eu să vând
         în oraşul în care se află curtea regelui? Nerăbdător fiind să afle
         răspunsul,  şi-a  ridicat  privirea  şi  văzând  ochii  înţeleptului,  ară-
         tând a plictiseală şi nepăsare, şi-a zis: Am stat şi am aşteptat şansa
         care să îmi cadă din cer. Trebuie să muncesc eu mai mult, ca,
         încet, încet, să ajung unde îmi doresc... Pe drum întorcându-se,
         gândea şi mai că vorbea de unul singur: Oare câţi alţii nu fac la
         fel ca mine? În jurul meu sunt atâţia oameni care se plâng de
         nenoroc, dar nimic nu fac pentru a avea noroc...
            Şi s-a pus pe muncă de a doua zi; zi de zi făcea ulcioare şi oale
         şi  le  vindea  şi  prin  satele  din  apropiere.  Se  vedea  câştigul  şi
         punea de o parte ceea ce era mai mult decât avea nevoie. Zile,
         săptămâni, luni la rând făcea la fel. Socotind însă îi era clar că
         timp mult ar trebui să treacă pentru a ajunge ca năzuinţa sa să nu
         rămână o nălucire. Şi, pe deasupra, deşi câştiga, zi de zi simţea şi
         că nu îl împlineşte munca lui. Schimbată-i era viaţa, dar înţele-
         gea că nu e de ajuns. Nu-şi avea răspuns, aşa că s-a hotărât să mai
         meargă o dată la înţelept, să-l întrebe ce ar mai trebui să facă. N-a
             38
   35   36   37   38   39   40   41   42   43   44   45