Page 95 - Puţin, câte puţin
P. 95

Puţin, câte puţin


           temător, de mine. Doar după ce prin ape înăbuşitoare treceam,
           gonindu-l, cu toate cele ce-şi lăsau urme văzute şi mirositoare,
           simţindu-mi uşurarea, spre înaltul Cerurilor privirea îmi ridicam,
           căutător.  Căutam,  mă  căutam,  căutându-l,  şi  îmi  era  drag,  cu
           mult mai drag, şi-l doream aproape, mult mai aproape, cu tot
           atâta măsură cu care nu-mi era drag şi nu mi-l doream aproape,
           când  îmi  spunea  despre  adevăr  şi,  fiindcă  adevărul  era  în  faţa
           mea, de el pus totdeauna, durea, îngrozitor de tare durea, era
           ucigător. Şi-l voiam, chiar şi aşa, mereu, tom mai mereu, lângă
           mi-e pentru totdeauna.
              Şi-n toate aceste vremuri, de dinainte de el, s-au trecut tim-
           puri, faptele le-au stat mărturie şi mărturi au stat trecerii lui, ră-
           mânând să fie. De la el am învăţat să le las aşa cum sunt, să le las
           fiind mărturie a ceea ce am fost, locul din care mi-am mişcat pa-
           şii spre a deveni ceea ce sunt şi ceea ce voi deveni. Iar, dincolo
           de toate, dacă toate astea nu-mi erau străine, m-a învăţat să nu
           mă întorc cu faţa la ele, să nu le ţin în palme, să nu le mai vor-
           besc cu gândul la viitor, ori la prezent, avându-şi drumul lor, a-
           vându-mi eu drumul meu, altul decât al lor, aşa cum al lor este
           altul, nicidecum al meu.
              Din faţă, din spate, din toate părţile, dar mai ales din faţă şi din
           spate, am învăţat să mă privesc. Tot el, nevăzutul ajutor, mi-a că-
           lăuzit paşii în a mă cunoaşte, în a mă privi, ca să văd ceea ce am
           de văzut şi de a cunoşte ceea ce era de cunoscut ... Când nu mi-a
           mai fost deloc teamă să mă privesc, când nu mi-a mai fost ruşine
           de ceea ce uneori vedeam, mi-a dăruit şi puterea de a avea în-
           credere, de a avea hotărârea şi puterea facerii şi spunerii. Şi în
           încrederea în mine crezând, m-am găsit cunoscător a ceea ce va
           fi, propria-mi încredere ştiind că nu mă voi mai teme, orice ar fi,
           oricum va fi ceea ce va fi să fie, şi deloc nu va putea să fie altfel.
           Iar el, în mine a rămas, în mare parte contopit, fiind mereu cu
           mine, pentru mine şi pentru cei care, prin focul temerilor vor fi
           fost trecători sau vor fi să treacă, pentru a-şi fi ceea ce trebuiau să
           fie şi încă n-au ajuns, temători de ei înşişi şi de toate câte în jurul
           lor, oameni şi fapte, sunt.
              Din faţă, dar şi din spate, priveşte-te şi tu pe tine. Te privesc şi
           eu, aşa cum şi pe mine mă priveam. Şi dacă înaintea de a rosti tu
           adevărurile eu le ştiu, este tocmai pentru ca tu să ştii că teama îţi
           este alături, că se zbate în tine, câteodată certându-te, nu doar
           câteodată sfătuindu-te, altădată ştiindu-se aproape de pragul ca-
           sei sufletului tău, aruncând focuri asupră-ţi, întunecându-ţi pri-
           virile, rătăcindu-ţi minţile, împingându-te spre cei ce-i sunt su-
           puşi necondiţionat, cei care au rămaşi sclavi propriei neputinţe,
                                                                       93
   90   91   92   93   94   95   96   97   98   99   100