Page 9 - Puţin, câte puţin
P. 9
Puţin, câte puţin
acel plan, material, are relevanţă, dă toate înţelesurile acestui
timp pe care îl numim prezent.
După cum îmi sunt acum înţelese rosturile lumii, deriva de
care toţi vorbesc, fără să ia seama că sunt, firesc, asemenea lu-
mii, stricarea lumii şi a rânduielilor, se mai poate să fie oprită,
se poate să fie îndreptată, căutând nu doar stricăciunea, nici
doar cum şi doar unde se va duce totul, ci acolo unde s-au în-
ceput stricăciunile, acolo unde doar o vorbă, doar o privire alt-
fel decât altele, neînsemnată precum bătaia din aripi a unui flu-
ture, în nemărginirea relativă a câmpului pe care se pregăteşte
să-l privească din zbor, declanşează dezastre, declanşează fur-
tuni ce chiar uragane devin mai apoi. Şi, ca orice uragan, dărâ-
mă, strică, lasă în urmă dureri şi dezolare.
Acolo ajungând, mai departe nu-i greu de mers, fiindcă în
vremurile acestea noi, vremurile lumii noi, a scos în lume ceea
ce era lumesc, dar nu era al tuturor şi ceea ce era al tuturor a
intrat în lumea prea mică pentru a cuprinde un întreg în care
se pierde orice, de la simţăminte până la identitate, de la rea-
lism la personalitate. Revoluţii de toate felurile, lupte pentru
drepturi reale, inventate drepturi în numele cărora se duc răz-
boaie, a dat apă la moară celor care ştiu să se agaţe de orice
pentru a declanşa schimbări, timpul schimbărilor şi al revolu-
ţiilor fiind, totdeauna, de mare folos celor care nicicui nu-s de
folos, dar ştiu să tulbure toate apele, pentru ca de nefolosul lor
să nu mai vorbească ni-meni.
Această carte, aşa cum deja am spus, o carte altfel scrisă de-
cât cele ce sunt scrise altfel decât vorba directă, este o carte în
care înţelesurile mele despre dizarmonia lumii, despre dezor-
dinea ideilor care au luat locul principiilor şi conduc lumea ne-
principial, haotic, uneori ancorate de absurdul ad-hoc-ului po-
sesivităţii excesive, ajung să arate de ce nimeni nu poate şi nu
trebuie să aştep-te revenirea din zig-zag-ul existenţial într-o li-
nie dreaptă, o linie a echilibrului şi mersului înainte, fără plecă-
ciuni şi fără priviri care pot număra pietrele dar nici nu îşi dau
seama când stelele apun sau răsar, fără a căuta la el însuşi, la
propriile dezechilibre, la propriul zig-zag, cel care-l descalifică
înainte de toate în faţa propriei existenţe, propriei personalităţi,
propriei identităţi. Iar mai apoi acel nucleu al lumii, care este
familia, ori cuplul, ca orice altă relaţie care are sens în mersul
treburilor lumii, trebuie să-şi vadă motivele pentru care există,
să-şi vadă principiile şi să-şi privească existenţa nu doar în ceea
ce l-a făcut să existe într-un prezent care se clatină, cât mai ales
într-un viitor în care să se poată identifica prin el însuşi, să de-
7

