Page 130 - Puţin, câte puţin
P. 130

Daniel-Dumitru Darie

         cităţii intelectuale invers, pe plan moral nu sunt mai deloc di-
         ferenţe, doar diferenţa detaliilor fireşti. În mod sigur şi altele mai
         pot  fi,  chiar  diviziuni  ale  acestora,  nu  în  echilibru,  ci  în  deze-
         chilibru.  Nu  mi  se  pare  deloc  nefiresc,  nici  existenţa  dezechi-
         librului, nici a echilibrului, trecerea anilor ne-a dus, într-o nor-
         malitate  a  trecerii,  în  acest  punct.  Dezechilibrele  sunt  dovada
         clară a complementarităţii... Ea, complementaritatea, este supra-
         faţa rugoasă a feţelor care se arată una alteia când se suprapun,
         care le face să nu alunece una pe lângă alta, care le ţine împre-
         ună, care umple golurile uneia cu plinurile celeilalte, care face
         ca plinul să intre în golul pe care, umplându-l, îşi pierde neobiş-
         nuita şi deloc necesara mărime, şi care face ca golul să se lase
         golit de propria-i mare inconsistenţă, de nimicul ce-l caracteri-
         zează,  cu  tot  ce  înseamnă  consistenţa  plinului,  spre  a  nu  mai
         avea nici măcar ideea de vulnerabilitate.
            Din ruşine, argument al minţii, nu al vieţii, nu facem ceea ce
         e nevoie să facem, ceea ce ar trebui, pentru noi, să facem, ci fa-
         cem tocmai contrariul: minţim dar, şi mai rău, ne minţim şi, în
         locul umplerii unui gol, ne golim şi mai mult. Punem o pătură
         numită  mândrie  peste  golul  nostru  şi  ajungem,  la  un  moment
         dat,  să  ne  prăbuşim  în  gol.  Din  mândrie  ne  aducem  aproape
         oameni care sunt superficiali, care nu privesc spre noi, ci spre ei,
         dar vorbesc despre noi, şi aşa uităm, lăsând timpul să treacă, de
         necesitatea de a ne umple golurile, de necesitatea de a ne reaşe-
         za acolo unde ne este locul, de a ne reaşeza între reperele noas-
         tre. Ale noastre sunt nu cele care ni se arată, cele pe care le cău-
         tăm, ci acelea pe care le simţim în clipele de singurătate ale sufe-
         rinţei şi durerii neputinţei.
            Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce avrut asta.
         Noi îi botezăm şi dăm argumente motivelor pe care le găsim, în-
         tr-o siguranţă care ar speria poate chiar pe ea, pe cea care şi le
         ştie dar nu şi le lasă ştiute. Viaţa n-are legi ca ale noastre, nu are
         legile noastre, nu are legi generale, ea are legi particulare pentru
         fiecare  om,  pentru  fiecare  relaţie  dintre  oameni,  oricare  ar  fi
         aceştia. Ea face legea în timpul cel mai scurt posibil, în aşa fel
         încât îşi corectează propriile erori, dar mai ales să le corecteze
         pe-ale noastre, erorile alegerilor noastre. Uneori o face arătân-
         du-ne nimicnicia, alteori dându-ne şansa de a avea în faţa noas-
         tră ceea ce noi nu recunoaştem, nici măcar nouă nu vrem să ne
         recunoaştem, că este o necesitate a noastră. O face ea pentru că
         noi stăm, fără să crâcnim, drepţi, în faţa legilor altora, ale oame-
         nilor, sau chiar mai rău, izgonind dumnezeirea din noi, crezând
         că alţii, apropiindu-se de Dumnezeu, ştiu ceea ce El vrea şi ceea
            128
   125   126   127   128   129   130   131   132   133   134   135