Page 124 - Puţin, câte puţin
P. 124

Daniel-Dumitru Darie

         un altfel lăsat pe mai târziu. Şi aşa ajungem la o ruptură dure-
         roasă. Ne rupem de timpul nostru, luăm drept bun, şi firesc, şi
         normal, un timp al altora, şi începem să clădim, ne spunem noi,
         să dărâmăm în realitate. Rătăciţi de drumul drept al timpului, ne
         fugărim pe noi înşine şi ne trezim sărind din piatră în piatră, lo-
         vindu-ne cu capul de pra-gul de sus, dar şi de pragul de jos. Ne
         trezim trecând din greşeală în greşeală, crezând de fiecare dată
         că nu mai greşim. Facem fapta, ajungem la alta, ne este clar că
         cea de dinainte a fost greşită şi ne promitem că nu mai greşim.
         Ne promitem doar, dar nu putem să nu greşim, decât după ce ne
         reîntâlnim cu timpul nostru. Învăţaţi fiind cu greşelile, se întâm-
         plă, mai întotdeauna, ca tocmai fapta care ne readuce pe noi,
         nouă, să ni se pară a fi încă o greşeală. Şi, aşa luând-o, încercăm
         să facem tot ce depinde de noi, pentru a ne arăta că nu ne mai
         înşelăm, că este o greşeală. Însă timpul, redevenindu-ne aliat, nu
         se mai lasă convins, nu se mai dă alungat, şi nu ne mai lasă fără
         parapeţii drumului. El trece normal, faptele-şi au o firească tre-
         cere şi, după ce ne trezim deja alţii, ne dăm seama că s-au sfârşit
         greşelile, tocmai prin fapta pentru care eram în stare să facem
         jurământ suprem că este cu adevărat o greşeală.
            Timpul trecut nu ni-l mai readucem, ne spunem, cumva, ca o
         acuză lui adusă pentru trecerea-i nemiloasă şi ca o scuză nouă,
         nepăsătorii  de  noi.  Vinovaţi  de  lăsarea  liberă  prin  fapte  de-ale
         noastre,  ale  trecerii  lui,  nu  ne  mai  recunoaştem,  nu  ne  vrem.
         Vrem să găsim vinovaţi pentru toate, aşa cum, până când ajun-
         gem să-i punem în spate vinovăţia nefăcutelor noastre fapte, ne
         căutăm rostitori de vorbe frumoase, ne vrem privitori lung căută-
         tori, ca să ne avem întreagă speranţa că suntem mereu aceeaşi,
         netrecători  şi  neschimbaţi.  Când  cade  cortina,  când  scena  se
         dovedeşte a fi fost un podium de mucava prăbuşit de atâta întu-
         neric şi ape tulburi, când în luminile orbitoare doar umbre mai
         putem  privi,  din  spate,  de  stră-lucirea  luminilor  ne-aducem  a-
         minte, fiindu-ne clar, atunci când în spatele ei nu ne trecea prin
         gând să privim, timpul ne dădea târcoale, încerca să ne tragă de
         mânecă, încerca să ne spună că el totuşi trece, dar noi n-aveam
         motive să ne pese, siguri fiind că veşnicia ne aparţine, siguri fiind
         că nu ne mint lăudătorii, că el ne este sperietoare, speriat fiind că
         neînsoţit pe drumurile lui merge. Ajungem să înţelegem ce eram
         atunci când credeam că drumurile lui sunt drumurile lui şi dru-
         murile noastre sunt drumurile noastre, şi ni le putem duce pe
         oriunde şi schimba oricând vrem.
            Ne-am învăţat să căutăm leacuri şi lecuitori, aşa cum căutăm
         doctori  şi  tratamente,  pentru  ceea  ce  ajunge  să  doară,  pentru
            122
   119   120   121   122   123   124   125   126   127   128   129