Page 52 - Puţin, câte puţin
P. 52

Daniel-Dumitru Darie

         contradicţie! El stă sprijinit pe certitudinea sa, care uneori nu ia
         deloc în seamă certitudinile noastre, de multe ori chiar nu ştie
         de ele... De undeva ne ştim, iar de nu ne ştim, ne vom şti în tim-
         pul viitorului...
            Nu ştiai că exist, nu ştiai că sunt atât de aproape de tine. Dacă
         ar fi trebuit să ştii, n-am cum să mă întreb eu, mai degrabă tre-
         buie să mă întreb eu dacă ştiam că exişti, dacă ştiam că eşti atât
         de aproape de mine, dacă trebuia să ştiu că eşti prin preajmă?
         Mai mult decât sigur, în lumea certitudinilor, nu aveam de unde
         să ştim, şi nici certitudinea că vor urma paşi şi drumuri împreu-
         nă, că vor urma praguri şi miez de nopţi împreună trecute, nu ne
         puteam hazarda, nu puteam nimănui, oricine ar fi fost să alegem
         spre a ne spune gândurile, nici nouă înşine, nici noi, unul altuia
         nu ne putem azi spune. În lumea aceasta, a certitudinilor, a tu-
         turor, în lumea în care gândul îşi pierde puterea în faţa faptelor
         şi apoi revine ca simplă, uşoară sau grea, înălţătoare sau împovă-
         rătoare  întrebare  despre  ceea  ce  s-a  făptuit,  certă  nu-i  decât
         fapta. Restul e adevăr sau minciună, după cum fiecare are pute-
         rea să creadă, restul este doar ceva ce dă aripi ori înfricoşează,
         ceva ce mai târziu, când se face plata sau se primeşte răsplata,
         este numit, ca o uşurare, o întâmplare altfel sau la fel ca toate
         celelalte, cele care mereu se întâmplă.
            Te doare timpul care a trecut, mă doare timpul care trece... A-
         ceastă la fel motivată durere i-a fost îndeajuns gândului să îşi a-
         mintească puterea ce o are, când nu i se cere, de a aduce la lu-
         mină, din timpuri pe care le poate străbate, vrute şi nevrute, tră-
         ite şi netrăite, cele ce vor fi ca şi când au fost, pentru a nu fie
         prea mare mirarea când vor fi, cele ce au fost, ca şi cum ar mai
         fi să mai fie, spre a se ţine seama de înţelesuri, iar de nu s-au fă-
         cut înţelese, pentru a se repeta întru aflarea adevăratului înţeles.
         Doare durerea – fiind semn că întâmplări, neîntâmplate, aşteaptă
         întâmplarea care să le dea întâietatea de a înlănţui fără să ne mai
         ceară voie, fără să ne mai întrebe de ne-am pregătit ori suntem
         pregătiţi pentru pasul păşit la fel ca toţi ceilalţi paşi, banal cum-
         va, spre a nu se putea lăuda el însuşi cu ceva, pasul care dă faptei
         contur iar urmarea îi dă nu doar formă definitivă, ci îl şi pune în
         drepturi depline de esenţialitate – devine, în cele din urmă strictă
         certitudine.
            Mă gândeam să-ţi scriu ieri, să-ţi spun, la început despre cum
         va fi vremea, şi să-ţi spun cum vor fi vremurile mai apoi, dar se-
         dus de certitudinile sau, mai ales, de incertitudinile vieţii, de ba-
         nalitatea riscantă şi grea de dus, a cotidianului, am lăsat pentru
         zorii dimineţii, care, se spune, dau semne certe despre ziua care
             50
   47   48   49   50   51   52   53   54   55   56   57