Page 12 - Puţin, câte puţin
P. 12

Daniel-Dumitru Darie

         loc pentru toate, dar nici o clipă nu ne gândim că doar pentru
         două realităţi ale vieţii nu ni-i dată nici vrerea nici alegerea, me-
         reu acelaşi având începuturile şi sfârşiturile, cele ce singure defi-
         nesc adevărul. Nici măcar timpului nu se supun, fiindcă tocmai
         ele sunt cele care dau timpului înţeles.
            Ard în noi ca văpăi, ori ne dau fiori reci, gândurile... Depărtări-
         le, dacă ar fi să se poată, le-am scurta, când ne pare a fi bine, şi,
         când mărindu-le ne-ar fi bine, le-am face tot mai mari. Niciodată
         invers,  niciodată  altfel.  Căutăm  începuturi  şi  căutăm  sfârşituri
         sfredelind munţii care nu ar fi munţi de nu le-am da, din minte,
         înălţimi, şi nu i-am face mai de nemişcat decât munţii. Căutăm
         sfârşit  începuturilor  dar  niciodată  început  sfârşitului,  uitând  că
         nimic nu începe decât sfârşind ceva ce e asemenea a ceea ce
         vrem să înceapă. Când vine fără veste un alt început, n-avem pu-
         terea de a lăsa ceva pe care ducându-l spre nesfârşit, omoară ori-
         ce alt început. Vinovatul clipei, găsit totdeauna, este binele, ce
         prinde forme după vrere şi neputinţă.
            Vrei azi să fie alfel ceva ce ieri a fost aşa cum a fost, şi nu i-ai
         dat înţelesul de azi? Nu, nu poţi, este ceea ce nu eu spun, ceea
         ce şi tu, chiar aşa neiertătoare, dintr-odată cu faptele care n-au
         fost doar ale tale, le pui în seama celor ce ţi-au fost şi le-ai fost
         părtaşă, şi cauţi vinovăţia lor, ca să-ţi faci bine, ca să nu simţi vi-
         novăţia pe care ştii că o ai. Pentru acest bine tai în două orizon-
         tul şi laşi, tot ce te prinde în hora adevărului, în seama oricui, în
         seama  nimănui  chiar,  căci  tot  ce  este  dincolo  de  linia  tăieturii
         devine doar altcineva, ori doar un neesenţial altceva, indiferent
         ce era ieri. Cu gândul, revanşard, cauţi să te rupi, tai, separând,
         totul la nici un sfert de vorbă înţeleasă, de tine departe, şi îţi spui
         că orice se poate... Eu nu sunt convins, eu nu am puterea să cred
         că cenuşa în capul altora aruncată,  ori cenuşa în propriul cap
         pusă,  este  semnul  puterii  adevărate  şi  este  semnul  adevărului
         imaculat.
            Ieri, mână în mână stătea începutul cu ceea ce era continu-
         area. Ieri era ieri... ştiu vorba, dar azi de ce oare ţi se  pare  că
         mâine este prins în contururile sfârşitului, te întrebi? Greu îţi este
         să crezi, dar adevărul sfârşitului stă sprijinit pe un alt început, tot-
         deauna  îl  găseşti  sprijinit  pe  începutul  al  cărui  sfîrşit  îl  ademe-
         neşti, prin teama de ceea ce nu-i dă libertatea de a creşte spre
         nesfârşit. Nici un stejar nu creşte falnic de stă sub coroana altui
         stejar falnic, dar care are rădăcini adânci, pentru că nici lumina
         nu-i este de ajuns, nici rădăcinile nu şi le poate prinde aşa cum
         stejarului falnic îi stă bine. Şi de-ar fi să crească, doar tulpina l-ar
         defini, coroana i-ar fi una cu celălalt şi rădăcinile-i neîmpămân-
             10
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17