Page 128 - Puţin, câte puţin
P. 128

Daniel-Dumitru Darie

            Prin noi înşine, însinguraţi, chiar trişti, neputincioşi, ne recu-
         noaştem printrele urmele paşilor, prea mândri pentru a ne privi
         ca umbre cu un nume comun în întunericul în care dispare ori-
         ce contur, în care culorile mor, cu toată strălucirea ce o aveau
         cândva, când lumina le făcea să aibă şi nuanţe care să le facă dis-
         tincte, căutăm ultima minciună care să ne umilească întru tot ce-
         ea ce suntem, fluturând steagul puterii de a arăta altora drumul
         singurătăţii şi reuşitei de a fi la dispoziţia altora, de a le fi de fo-
         losinţă cât mai putem fi de folosinţă.
            Ştim să ne facem rău, şi asta o vedem după ce eram încredin-
         ţaţi că ne vom face bine. Când ni se apropie cineva, încredinţaţi
         suntem că nu vrea să ne facă bine, cu tot răul ce ni l-am făcut
         noi, în credinţa noastră de a şti ce este cu adevărat binele. Fiind-
         că cel ce vine cu ideea unui bine, potrivnic binelui ce l-am avut
         cândva, dar care rău a ieşit, ca rău îl vedem, deşi nici o dovadă
         că rău ar fi nu avem. Avem însă mândria de a ne şti singurii ştiu-
         tori a ceea ce e bine şi a ceea ce e rău, schimbători după cum ba-
         te vântul plăcerilor pe care nu putem să ni le refuzăm şi al fo-
         loaselor ce nu putem să le vrem doar ale meritelor, aşa cum ne
         sunt date a le avea.
            Singurătăţii să-i dăm credit ne-am învăţat, şi ne-am învăţat să
         o ştim a avea puterea de a ne lăsa pe noi propriilor prea multe
         alegeri, în vieţuirea pe care o numim trai, când toate le putem
         rândui  după  cum  ne  vrem  mofturile  satisfăcute  ori  o  dreptate
         după cum se asemanănă cu noi, trasă să păr ori închipuită, ori
         nerăbdării de a aştepta timpul ce se cuvine a-l aştepta pentru ca
         toate să fie sortite după cum prin destin sunt date. Că i-ar fi sufle-
         tului teamă de-mpărţiri ori de lovituri, ne spunem şi spunem, fă-
         ră să ne întrebăm mintea cât de dreaptă e cu noi, de câte ori nu
         se preface a fi curată ca apa izvorului de munte, deşi colcăi de
         urzeli şi gânduri care urăsc şi nu iubesc, de gânduri care omoară
         pe loc, fără a ţine cont de cine este dătător de viaţă, fără a ţine
         seama că a veni pe lume nu înseamnă a învia... Că ne simţim a fi
         de noi înşine întregiţi o spunem, speriaţi de şansa pe care, după
         ce ne-am omorât, noi pe noi, singuri, singuri luându-ne dreptul
         de a ne fi ucigaşi, viaţa şi Cel de viaţă dătător ne dă, ne-o dă, spre
         a fi întregiţi prin aceeaşi lege care ne-a dat dreptul de a fi şi a o
         respecta şi noi.
            Prin  noi  înşine,  hotărâţi  suntem  să  fim  mai  puternici  decât
         viaţa, căreia îi punem ştreangul în care ajungem şi noi să ne tră-
         im agonia aşteptării sfârşitului pe care, în virtutea a tot  ce am
         ales, singuri să-l trăim...
                                                                    24.12.13
            126
   123   124   125   126   127   128   129   130   131   132   133