Page 75 - Puţin, câte puţin
P. 75
Puţin, câte puţin
lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se,
ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi min-
tea, chiar şi făptura.
O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amin-
tească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care
au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin
care, încă o dată, sufletul i-a fost lovit şi ucis.
Lupul Alb vâna pentru sine, aşa cum, reînsufleţindu-l, Forţa
Cerurilor l-a învăţat, când goana după o caprioară l-a dus prin
alte ţinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poieniţă, a zărit un alt
Lup Alb fugărit şi batjocorit de haita de lupi suri în care trăia.
Pentru o clipă, o ură năprasnică i-a împăienjenit ochii şi vocea
sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe
oricine, chiar şi pe Dumnezeu: “De ce, de ce încă unul”? Ar fi
vrut să-i atace pe ceilalţi, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. A-
cum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi
nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păs-
trarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tre-
mura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi
făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi
fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi
să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei
porniri luptând cu el însuşi, a stat pe loc şi a privit cum celălalt
lup a fost răpus şi părăsit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a ză-
rit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce forţă l-a ridicat pe celălalt
Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt
nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e
de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.
Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zi-
le şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pen-
tru trebuinţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foa-
me. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi
pui.
Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era a-
tacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea hai-
tei, gonindu-i pe vânători cu mare uşurinţă. Totul era asemenea
unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că
celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, ce-
lălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit,
erau împreună ca unul cu putere întreită.
Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile tru-
pului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile
sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise
73

