Page 130 - Puţin, câte puţin
P. 130
Daniel-Dumitru Darie
cităţii intelectuale invers, pe plan moral nu sunt mai deloc di-
ferenţe, doar diferenţa detaliilor fireşti. În mod sigur şi altele mai
pot fi, chiar diviziuni ale acestora, nu în echilibru, ci în deze-
chilibru. Nu mi se pare deloc nefiresc, nici existenţa dezechi-
librului, nici a echilibrului, trecerea anilor ne-a dus, într-o nor-
malitate a trecerii, în acest punct. Dezechilibrele sunt dovada
clară a complementarităţii... Ea, complementaritatea, este supra-
faţa rugoasă a feţelor care se arată una alteia când se suprapun,
care le face să nu alunece una pe lângă alta, care le ţine împre-
ună, care umple golurile uneia cu plinurile celeilalte, care face
ca plinul să intre în golul pe care, umplându-l, îşi pierde neobiş-
nuita şi deloc necesara mărime, şi care face ca golul să se lase
golit de propria-i mare inconsistenţă, de nimicul ce-l caracteri-
zează, cu tot ce înseamnă consistenţa plinului, spre a nu mai
avea nici măcar ideea de vulnerabilitate.
Din ruşine, argument al minţii, nu al vieţii, nu facem ceea ce
e nevoie să facem, ceea ce ar trebui, pentru noi, să facem, ci fa-
cem tocmai contrariul: minţim dar, şi mai rău, ne minţim şi, în
locul umplerii unui gol, ne golim şi mai mult. Punem o pătură
numită mândrie peste golul nostru şi ajungem, la un moment
dat, să ne prăbuşim în gol. Din mândrie ne aducem aproape
oameni care sunt superficiali, care nu privesc spre noi, ci spre ei,
dar vorbesc despre noi, şi aşa uităm, lăsând timpul să treacă, de
necesitatea de a ne umple golurile, de necesitatea de a ne reaşe-
za acolo unde ne este locul, de a ne reaşeza între reperele noas-
tre. Ale noastre sunt nu cele care ni se arată, cele pe care le cău-
tăm, ci acelea pe care le simţim în clipele de singurătate ale sufe-
rinţei şi durerii neputinţei.
Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce avrut asta.
Noi îi botezăm şi dăm argumente motivelor pe care le găsim, în-
tr-o siguranţă care ar speria poate chiar pe ea, pe cea care şi le
ştie dar nu şi le lasă ştiute. Viaţa n-are legi ca ale noastre, nu are
legile noastre, nu are legi generale, ea are legi particulare pentru
fiecare om, pentru fiecare relaţie dintre oameni, oricare ar fi
aceştia. Ea face legea în timpul cel mai scurt posibil, în aşa fel
încât îşi corectează propriile erori, dar mai ales să le corecteze
pe-ale noastre, erorile alegerilor noastre. Uneori o face arătân-
du-ne nimicnicia, alteori dându-ne şansa de a avea în faţa noas-
tră ceea ce noi nu recunoaştem, nici măcar nouă nu vrem să ne
recunoaştem, că este o necesitate a noastră. O face ea pentru că
noi stăm, fără să crâcnim, drepţi, în faţa legilor altora, ale oame-
nilor, sau chiar mai rău, izgonind dumnezeirea din noi, crezând
că alţii, apropiindu-se de Dumnezeu, ştiu ceea ce El vrea şi ceea
128

