Page 57 - Puţin, câte puţin
P. 57
Puţin, câte puţin
care au curajul de a fi demni, învăţare, se taie adevărul în bucăţi
şi se foloseşte, de multe ori, nu pe de-a-ntregul, ci doar pe bu-
căţi, fiind ascuns cel care nu place şi aratat doar cel care se lasă
primit cu plăcere de oricine nu stă să se întrebe dacă adevăr care
nu se clatină este, când se aseamănă cu o frunză desprinsă din
coroana unui copac şi aruncată sus, acolo unde poate sta în ca-
lea razelor soarelui, făcându-şi umbra mare, umbră pe care vân-
tul, cel ce pe sus trecând, simţit nu se face, după cum îi e să bată,
o mută, fără să fie ştiut motivul, de colo-colo. Şi, îţi spun, pentru
că trăim în vremurile acestea în care oamenilor mai plăcut le
este să plătească pentru a sta la umbra unei frunze aduse deasu-
pra lor, decât să caute şi să meargă sub copacul din coroana că-
ruia unii iau frunzele pe care le vând, numindu-le făcătoare de
umbră binefăcătoare şi binecuvântată.
Multe sunt cele care ar trebui să fie oamenilor, în altfel decât
le este acum, spus, ca să poată să le fie viaţa plină de bucurii şi
lipsită de mâhniri şi zbateri, de întâmplări care să îi pună mereu
pe jar. Însă nu se spune şi mulţi, prea mulţi, bat drumul spre a-şi
face rău aşa cum ar trebui să-l bată spre a-şi face bine şi se întorc
din drumul spre a-şi face bine aşa cum ar trebui să se întoarcă
din drumul spre a-şi face rău, unii neştiind să deosebească răul
de bine, ascultând vorbele celor buni de vorbe, lăsându-şi sim-
ţirile la o parte. Prea mulţi, prea mulţi se întrec a face înţelegeri
noi, prea mulţi se numesc pe sine cunoscători şi fac praf şi pul-
bere, cu aceste cunoaşteri fără înţeles, sufletul celor care cred pe
acei care le spun că le pot aduce binele fără ca ei să se pună a
face cu ei vreo schimbare înspre bine.
La tine gândindu-mă, văzându-te pe pragul de trecere dinspre
toate cele care sunt, întru totul, doar trecut, spre cele care vor să
se ştie şi ele ale trecutului, cele care au fost ieri sau mai sunt
chiar şi azi viitor, şi, îmbulzindu-se înspre tine, te roagă ori te
ceartă, pentru a te lăsa destinului ce-l ai hărăzit, fiind timpul ca el
să-şi facă lucrarea pentru care tu eşti acum, aici, fiind timpul de
a te lăsa curăţită de tot ceea ce a fost rău înspre tine aruncat, ori
de fapte care înspre rău te-au dus, ori au deschis poarta celor ce
bune nu ţi-au fost, acum când mâna, spre a te ajuta, destinul ţi-o
întinde, când cei care în pază te ţin, ştiind ceea ce îţi este scris, a-
şa cum e dat, prin oameni lucrând, îţi spun şi eu, despre cum o-
mul poate greşi, el însuşi împotriva sa, împotrivindu-se destinu-
lui, lăsându-se să fie fără credinţă, gonindu-se din faţa propriei
sale lumini şi măreţii dumnezeieşti. Şi o face omul, ţinând a-
proape amintirile trăirilor neîmplinite, parcă dorindu-şi să se îm-
plinească acelea, dorindu-se întors cu faţa înspre acel timp, care,
55

