Page 30 - Puţin, câte puţin
P. 30

Daniel-Dumitru Darie

            Tot mai multe bălţi sunt, da, şi tot mai multe, şi mereu mai
         multe broaşte. Şi sar dintr-o baltă în alta, au ajuns să uite că mai
         au nevoie şi de loc de iernat, chiar şi iarna caută să găsească o
         altă baltă, mai altfel decât cea în care sunt, mai adâncă, mai ma-
         re. Iar primăvara vor bălţi noi, bălţi mici, în care n-a fost vreo-
         dată o altă broască. Şi-au ajuns bălţile să se certe între ele pentru
         broaşte şi să se laude cu broaştele care sar, fără ruşine, la vedere
         dintr-o baltă în alta şi să se ruşineze de cumva mai au peşti sau
         vor peştii să le facă iar cum erau cândva, ori ca apele ce curg
         spre  a  potoli  setea  vieţii.  Şi  nu-i  de  mirare  că  dispar  peştii  cei
         mari, nu-i de mirare că peştii cei mici sunt omorâţi deşi după le-
         ge încă sunt apăraţi şi au temei de existenţă. Dar broaştele îi a-
         lungă,  bălţile-i  ucid,  înţepându-i  cu  acul  ce  şi  pentru  ele  este
         stâlpul la care privesc spre a şti de fac sau nu fac ceva ce e drept
         să facă. Deşi ştiau dintodeauna, nu mai cred că prea multe broaş-
         te le omoară şi pe ele, din contră, dau vina pe peşti.
            Aşa arată noile timpuri mult lăudate, astea sunt diferenţele ca-
         re le fac altfel decât pe cele ce le numim acum timpuri vechi. A-
         cesta este noul, altfel decât vechi, timpul, omul, simţul, gândul...
         Dacă te poţi potriviri, dacă nu te poţi potrivi cu el, socoteşte-te
         tu. Eu, pentru mine, nici o potrivire nu am găsit, n-am găsit unde
         să dosesc viaţa şi trecutul, ca să pot să trăiesc un prezent pe post
         de orb dus de lanţ, ca şi câinele care se bucură când fură câte un
         os altui câine, care nici el nu era în stare să fie lupul ce singur îşi
         are grija fiecărei zile, şi ori fură de la alţii, ori stă şi aşteaptă să i se
         dea, atunci când vrea să-i dea cel ce-i dă. Nici să fiu cel ca un
         câine ce are un os şi este furat de alt câine, nu am putut să fiu.
         Nici să fiu eu privit ca un os bun de ros nu am putut să fiu. N-am
         putut să trăiesc într-o lume în care să văd bucuria câinilor care
         au furat azi şi mâine, în haită, caută oase din cele mari, mulţu-
         mindu-se şi cu resturi de la ospăţul altora. O lume în care şi oa-
         sele se mişcă dintr-o parte în alta căutând un câine care să se bu-
         cure  de  restul  gustului  pe  care-l  mai  au  chiar  după  atâţia  alţii
         care  le-au  ros  până  le-au  lustruit,  ducându-li-se  vestea  despre
         gustul  ce  l-au  avut  şi  strălucirea  de  acum.  Asta  e  dreptatea  în
         care praful şi pulberea se vede mai uşor decât doiul neîmpărţit
         la doi care ca unul îşi zice şi ca unul este. Acum se mai alătură
         unul altuia ca să se păstreze obiceiul, că doar obicei a mai rămas,
         dar se va pierde ca toate obiceiurile care s-au pierdut. Nu mai
         sunt nici câinii dornici să roadă un os până la capăt, nici să roadă
         bine nu mai ştiu, şi caută alte oase ca să nu se facă de ruşine... Şi
         oasele sunt tot mai descărnate...
                                                                    07.06.13
             28
   25   26   27   28   29   30   31   32   33   34   35