Page 30 - Puţin, câte puţin
P. 30
Daniel-Dumitru Darie
Tot mai multe bălţi sunt, da, şi tot mai multe, şi mereu mai
multe broaşte. Şi sar dintr-o baltă în alta, au ajuns să uite că mai
au nevoie şi de loc de iernat, chiar şi iarna caută să găsească o
altă baltă, mai altfel decât cea în care sunt, mai adâncă, mai ma-
re. Iar primăvara vor bălţi noi, bălţi mici, în care n-a fost vreo-
dată o altă broască. Şi-au ajuns bălţile să se certe între ele pentru
broaşte şi să se laude cu broaştele care sar, fără ruşine, la vedere
dintr-o baltă în alta şi să se ruşineze de cumva mai au peşti sau
vor peştii să le facă iar cum erau cândva, ori ca apele ce curg
spre a potoli setea vieţii. Şi nu-i de mirare că dispar peştii cei
mari, nu-i de mirare că peştii cei mici sunt omorâţi deşi după le-
ge încă sunt apăraţi şi au temei de existenţă. Dar broaştele îi a-
lungă, bălţile-i ucid, înţepându-i cu acul ce şi pentru ele este
stâlpul la care privesc spre a şti de fac sau nu fac ceva ce e drept
să facă. Deşi ştiau dintodeauna, nu mai cred că prea multe broaş-
te le omoară şi pe ele, din contră, dau vina pe peşti.
Aşa arată noile timpuri mult lăudate, astea sunt diferenţele ca-
re le fac altfel decât pe cele ce le numim acum timpuri vechi. A-
cesta este noul, altfel decât vechi, timpul, omul, simţul, gândul...
Dacă te poţi potriviri, dacă nu te poţi potrivi cu el, socoteşte-te
tu. Eu, pentru mine, nici o potrivire nu am găsit, n-am găsit unde
să dosesc viaţa şi trecutul, ca să pot să trăiesc un prezent pe post
de orb dus de lanţ, ca şi câinele care se bucură când fură câte un
os altui câine, care nici el nu era în stare să fie lupul ce singur îşi
are grija fiecărei zile, şi ori fură de la alţii, ori stă şi aşteaptă să i se
dea, atunci când vrea să-i dea cel ce-i dă. Nici să fiu cel ca un
câine ce are un os şi este furat de alt câine, nu am putut să fiu.
Nici să fiu eu privit ca un os bun de ros nu am putut să fiu. N-am
putut să trăiesc într-o lume în care să văd bucuria câinilor care
au furat azi şi mâine, în haită, caută oase din cele mari, mulţu-
mindu-se şi cu resturi de la ospăţul altora. O lume în care şi oa-
sele se mişcă dintr-o parte în alta căutând un câine care să se bu-
cure de restul gustului pe care-l mai au chiar după atâţia alţii
care le-au ros până le-au lustruit, ducându-li-se vestea despre
gustul ce l-au avut şi strălucirea de acum. Asta e dreptatea în
care praful şi pulberea se vede mai uşor decât doiul neîmpărţit
la doi care ca unul îşi zice şi ca unul este. Acum se mai alătură
unul altuia ca să se păstreze obiceiul, că doar obicei a mai rămas,
dar se va pierde ca toate obiceiurile care s-au pierdut. Nu mai
sunt nici câinii dornici să roadă un os până la capăt, nici să roadă
bine nu mai ştiu, şi caută alte oase ca să nu se facă de ruşine... Şi
oasele sunt tot mai descărnate...
07.06.13
28

