Page 131 - Puţin, câte puţin
P. 131
Puţin, câte puţin
ce ne vrea pe noi. Uităm, sau vrem să nu ţinem seama, că şi noi,
ca şi ei, îl avem pe Dumnezeu în noi. Ei s-au apropiat de El prin
ceea ce din El este în ei, prin destinul lor, dumnezeiesc. Noi,
printr-al nostru, la fel de bine, ne putem apropia de El. Dacă ne
simţim departe de El, la noi trebuie să privim, fiindcă prin noi
ne-am depărtat de El, chiar dacă alţii ne-au împins a ne depărta.
Viaţa ne face drum spre regăsirea Lui, şi spre propria regăsire,
prin ceea ce ne scoate în cale, prin ceea ce ne aduce aproape,
foarte aproape.
Avem reguli şi avem instituţii care fac reguli... avem legi şi
avem instituţii care fac legi. Toate regulile şi toate legile sunt însă
generale. Avem legile vieţii sociale, avem reguli în medicină, în
învăţământ, avem armate, avem biserici... Toate şi-au făcut re-
guli. Ba chiar şi cei mai mici şi-au făcut regulamente. În toate ge-
neralitatea este stăpână, dar viaţa, cu particularităţile ei, cu mul-
tele, foarte multele particularităţi, le-a schimbat, ba chiar uneori
le-a anulat. Nici un regulament nu ţine cont, nu poate programa
timpul necesităţilor oamenilor care trebuie să-l respecte, iar ne-
cesitatea face, se vrea ori nu se vrea, ca regulamentul să se lase
încălcat fără a putea spune că a fost încălcat. Şi cei puşi să le a-
plice, aceleiaşi reguli ajung să se supună. Fiindcă nu este un ju-
decător bun acela care aplică generalitatea legii, ci acela care a-
plică legea pe caz, medic bun este acela care dă un tratament
personalizat şi tratamentul vindecă, fără a ţine cont de regulile
care l-ar face ca alt tratament să dea unui pacient, asemenea ce-
lorlalţi, Este bun profesorul care se apleacă spre necesităţile fie-
cărui elev şi îl duce pe drumul de a şti şi a cunoaşte, trecând din-
colo de metoda generală, pe care tuturor de o aplică, nu obţine
rezultate răsunătoare. Armatele şi bisericile se confruntă cu criza
generalităţii, fiindcă tocmai acolo nu se ţine cont de om, fiidcă a-
colo se iau regulile generale şi se pun în braţele oamenilor, ce-
rându-le supunere oarbă. Armata, ca sistem, are cinstea ei, se re-
cunoaşte a fi de oameni creată. Bisericile însă, îşi arogă supre-
mul, divinitatea, chiar dacă, prin realitatea faptelor, se dovedesc
rupte de credinţele pe care le vor propăvăduite şi pe care şi le a-
rată ca bază a propriilor existenţe. Cererile lor îi fac pe oameni
nu să se îndrepte, ci ori să fugă pe alte căi, ori să fie nişte roboţi,
habotnici. Cîndva erau pregătite pentru a fi în ajutorul oameni-
lor, pentru a face, împreună cu oamenii, faţă problemelor, cân-
dva existau adevăraţii duhovnici, cei care aveau în grijă şi aveau
grijă de puţini, îşi ştiau şi le ştiau problemele. Acum însă totul se
vrea rezolvat prin rostirea unui singur cuvânt: “Păcat”... Acum
totul este păcat. Păcat este şi că un altul, avându-şi credinţa sa,
129

