Page 76 - Puţin, câte puţin
P. 76

Daniel-Dumitru Darie

         niciodată, şi care-i umbrea ochii ei, întunecându-i, care altfel e-
         rau azurii, asemenea cu cei ai lui. Amândoi erau trecuţi prin cli-
         pa neagră a sufletului ucis de semeni.
            După o vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaică. Lu-
         poaica, încurajată de puterea lui, fără a-i arăta, s-a pregătit să ata-
         ce. Un pas, doi, şi a sărit!...  dar  pieptul ei s-a  lovit, în zbor,  de
         pieptul Lupului Alb. “Nu călca Legea!” – părea să-i spună privirea
         lui, hotărâtă. Ea, însă, ştia doar ceea ce avea de făcut, altceva nu
         mai avea putere să înţeleagă.“Răzbunare!”, striga sufletul ei, care,
         nicidecum nu se vindecase, nu se putuse desprinde de trecut, nu
         uitase durerea rănilor pricinuite de cei care, voind c-o alunge, e-
         rau  necurţători.  Şi  acum  o  împingea  pe  calea  nenorocirii.  A
         zvâcnit în aer, şi pentru a putea să treacă de el, l-a muşcat. Apoi
         s-a aruncat asupra haitei.
            Lupul Alb a împietrit în locul unde era şi ochii lui, asemenea
         albastrului apelor curate şi reci, în lacrimi, iarăşi, pe lupoaică au
         văzut-o sfârtecată şi ucisă de haita care, într-o nebunească, de-
         menţială luptă, nu s-au oprit decât după ce au rupt-o în bucăţi,
         împrăştiindu-i trupul, pentru a nu se mai şti, niciodată, nimic, de
         existenţa ei, dar şi despre cruzimea lor.
            S-a dus, într-un târziu, spre locul supliciului şi, găsindu-i ca-
         pul, cel pe care semenii ei, ai lor, nu-l putuseră strivi, a înţeles
         mai multe, a înţeles totul din privirea ei pietrificata. A înţeles că
         toată pornirea ei era din ură, dar ura n-a putut să o înţeleagă... Şi
         a  zărit  în  ce  mai  rămăsese  din  coama  ei,  printre  firele  albe  ca
         neaua, smocuri cenuşii... Se întreba cum de nu le văzuse până a-
         tunci? Se întreba de nu cumva nu a vrut să le vadă? Se întreba
         de nu cumva voia ca şi ea să fie albă, albă ca şi el?
            Lupul Alb a simţit atunci, că moare a doua oară. A simţit du-
         rerea rănii pricinuite de muşcătura ei. Rana nouă nu era cine ştie
         ce, dar rana din sufletul lui deschise şi toate celelalte răni, cele
         de când el fusese atacat de haita lui, dar şi alte multe răni ale tră-
         irilor pe care le avusese pe când singur era. Simţea sufletul că-i
         este ucis iarăşi.
            Vremurile sunt altele, timpurile s-au trecut. Dar şi acum, de
         pe întinsurile câmpiei, până în cele mai ascunse locuri din mun-
         ţii cei vechi, vâneaza Lupul Alb, veghetorul lupilor suri. Însă ştie!
         Ştie că într-o zi, după ce va fi salvat poate a mia oară vreo haita
         hoinară, una îl va răpune şi trupul lui va fi jertfă de sânge, va fi
         pradă pentru ceilalţi lupi suri. Şălaşul lui din Ceruri însă nu i-l va
         călca, nimeni, niciodată... Nimeni, niciodată, nu-l va putea putea
         fura de ceea ce fusese şi, acolo, acasă, era...
                                                                    17.09.13
             74
   71   72   73   74   75   76   77   78   79   80   81