Page 43 - Puţin, câte puţin
P. 43
Puţin, câte puţin
Vorbe înspre îndreptarea lumii
• Nu voi putea niciodata să râd atât cât am
plâns. Dar nici nu îmi doresc să râd din senin!
• Pe sticlă dau bine culorile care ţipă!
• Nu cred în adevărul ce se vrea scuză a unor
fapte, când înaintea faptelor se putea arăta acel adevăr!
• Mă trezesc râzând! Râd pentru că viaţa face ca uneori să se facă
afirmaţii care n-ar fi avut suport, însă ei şi-au amintit viitorul.
De-ar fi ştiut ei că prostia lor nu e deloc prostie...
• Roata vieţii se-nvârte singură. Are propriul ei mecanism ce-o
pune în mişcare: ce este sus, încărcat, îngreunat, trebuie să a-
jungă jos ca să se cureţe de ceea ce-l îngreunează, urcând ceea
ce este jos, curat. Când se opreşte este semn că este prea mare
încărcătura şi curăţarea este prea înceată.
• Eu am timp să mai clădesc o viaţă! Unii nu se gândesc decât da-
că se pot înmormânta!
Obosit, aşteptând...
Ca niciodată, acum, cum nu îmi a-
mintesc vreodată să mă fi ştiut, sunt obo-
sit. Simt oboseala chiar şi în priviri, o
simt chiar şi în auzul vorbelor ce mi se
spun, îmi invadează gândurile. Până şi
aşteptarea zace obosită, nemaiştiind deşi
aşteaptă sfârşitul sau de mai are folos, ca timp al înţelegerii sau
trecerii timpului. Am obosit, până şi trăirile se arată obosite. Nici
faptele nu se lasă mai prejos, le simt deja do-rinţa de a face ceea
ce paşii deja au început să facă: să se târască.
M-a făcut să fiu atât de obosit prea multa nehotărâre de care,
în juru-mi, m-am lovit şi prea multele justificări ale nehotărâri-
lor, acceptată doar ca mod de rezistenţă la toate cele care se a-
dună una peste alta, văzută ca şansă unică de supravieţuire într-o
realitate colorată aiurea, în fel şi chip, de acelaşi gând nehotărât.
Am obosit văzând ceea ce se vede, fără eforturi, însă nu se vrea
văzut...
Am obosit văzând vinovaţii care, în loc de a vorbi despre ur-
mările vinovăţiei lor, au învăţat că tupeul e armă ce-i poate a-
păra, căutând vinovăţii celor faţă de care se fac vinovaţi, arun-
41

