Page 100 - Puţin, câte puţin
P. 100

Daniel-Dumitru Darie

         dat dreptul de a te ierta şi de a-ţi regăsi adevărata putere de a vin-
         deca celor de alţii făcuţi să fie bolnavi, cu totul sau pe aproape cu
         totul nevinovaţi, acea comoară pe care prădătoare iscusite ţi-au
         ştiut-o şi luat-o prin trimişii lor, cei cărora credeai că, dăruindu-le
         gânduri şi trăiri, ajutându-i şi încercând a-i ferici, pentru ei mai şi
         furau şi pentru acea prădătoare şi pentru acele altele dornice de
         pradă făceau lucrare de pierzare de suflet, cu mult mai mult să se
         piardă decât ei îşi aveau deja vândut ori pierdut.
            Am coborât fiecare în felul nostru, la vremea cea mai potrivită,
         ca să urmeze urcarea cea voită şi cea dată să fie, cea pe care doar
         mintea noastră nu o pricepe, doar mintea noastră nu vrea să o ia,
         ca ştiută fiind de ceea nici noi, nici alţii, de-ar căuta să vadă, n-ar
         avea cum să vadă, însă ne e îndrumător tainic. Dându-ne mâna am
         urcat atât cât se putea urca într-un început care nu-şi lăsase pre-
         vestite semne şi nu avea nimic altfel. Împreunându-ne puterea am
         urcat, ca să desluşim începuturile. Apoi, când se vedea, mai puţin
         pe Pământ, mai mult în Lumile nevăzute, că durerea a doi face mai
         mult decât un bumerang ce loveşte cu tărie înzecită când se în-
         toarce, alte şi alte fapte, nefiresc de întâmplătoare, fiind agăţate şi
         de rupturile peretelui de credinţă ce ne avea în apărare, dinspre
         noi începute a fi făcute, fiind prea curioşi fiind a şti mai mult decât
         trebuia să ştim, ori cu gânduri care nu voiau să creadă că şerpii
         încălziţi la sân muşcă prima dată sânul şi apoi sare în iarbă pentru a
         muşca pe alţii, şi s-au pus de-a curmezişul drumului, spre a-i do-
         moli mersul degrabă, piedici care să ne zdruncine din temelii în-
         crederea în noi şi-n biruinţa noastră.
            Prin mine însumi am spus, de aşa e să fie, va fi, dar va fi izbândă.
         A trecut ce-a fost mult, a rămas ce-a fost puţin. Încă greu pare, încă
         greu se simte urcuşul. Dar e urcuş şi deloc altceva, doar seninul ce-
         rului stă împrejurul semeţelor creste pe care le vei cuceri în acest
         timp, puţin, înfricoşător de scurt. Ştiu că-l vom străbate şi ştiu că
         vom ajunge. Ştiu că atunci, cumpănit fiind prin noi, dar nu de noi,
         trecutul,  drumul şi  viitorul,  puţinătatea  din  care  îmi  porneşte  a-
         cum puterea de a scruta depărtările întunericului, cea care vede
         ceea ce trebuia mai de mult văzut, va fi ori îmbelşugată, şi vom pu-
         tea împreună, ca unul, Cerurile să le străbatem, ori, lăsându-ţi ţie
         ceea ce ai de trebuinţă, întregul ce-mi va rămâne, mă voi lăsa lumii
         ştiut ca cel care am fost. Mă vei cunoaşte tu, întru totul, şi în ceea
         ce nu ar fi fost timp să spun, şi în ceea ce am făcut bine ori deloc
         bine, şi voi coborî, cu totul, în viaţa cea nevăzută.
            Cel ce azi dă cu piatra, va fi, însă, cu totul, pierdut, mai devre-
         me decât îşi poate închipui.
                                                                    27.10.13
             98
   95   96   97   98   99   100   101   102   103   104   105