Page 67 - Puţin, câte puţin
P. 67
Puţin, câte puţin
rece al întunericului negru. Şi păcatul atunci îşi înfige adânc ră-
dăcinile, şi este păcat chiar dacă nimic rău nu se face altcuiva,
însă şi a da ceea ce nu este de dat, a da pentru folosinţă înspre
un bine nemeritat, a lăsa de izbelişte ceea ce de folos ar fi altora,
mai mulţi sau mai puţini, loviţi de aripile tăietoare ale celor întu-
necaţi, face rău, tocmai pentru că lipseşte pe unii de ceea ce me-
rită şi dat este altora care, primind nemeritat, nu se vor îndrepta,
ci mai degrabă se vor deda la acelaşi vicleşug, la aceeaşi prefăcă-
torie, întărind răul.
Ochii sunt semnul luminii... Ai celor care sunt plini de întu-
neric sunt sclipitori şi dorinţa dă pe din afară, ai celor luminoşi
sunt mereu căutători şi trec dincolo de limite, fiindcă pot depăşi
limita privirilor, sfredelind întunericul cu lumina pe care o poar-
tă în ei, în privire. Cei care au agonisit învăţături şi viaţa şi-au fă-
cut-o după învăţături, au privirea fără oprelişte, dar căutarea lor
se opreşte la ceea ce au în faţa ochilor, obosind repede în faţa
necunoscutului şi a ajungerii în faţa adevărului, când ei cred
într-un adevăr al lor, mai mult sau mai puţin plin de esenţe. A-
tunci devin asemenea celui de rând, cel care poate avea şi bu-
nătate şi răutate, după cum trăieşte clipa. Însă se prea poate ca,
de învăţăturile nu s-au prins într-un pământ curat, să se vadă şi
strălucirea întunericului rămas de pe vremea necurăţiri şi neîn-
frânării de orice fel. Şi-aici stricătorii fără de voie ai legii, şi-au
lăsat urmele să atingă înţelesurile celor mai slabi de îngeri. Fiind-
că poveştile cusute cu aţă albă ale celor care, pentru a fi cunos-
cuţi au făcut ca apa rece să fie bună şi pentru adormite simţirile
sau pentru a se îmbăta cel care aşteaptă pe Făt-Frumos sau pe
Ileana Cosânzeana, crezând dorinţa ca dovadă de înaltă simţire
şi frumos absolut, extrem. Iar de aici până la păcatul de a se rupe
de propria-i realitate, a celui căzut în mâna celor prea doritori,
de a se da pe sine, sub orice formă, pentru a se bucura de acea
aşa-zisă răsplată a privirilor dornice şi neajutorate, a celor cuvân-
tători de cuvinte ce încântă şi cântă cântec de adormire, nu-i
mult. Iar de la acel păcat, la alte păcate, împotriva altora chiar, e
şi mai scurt drumul, doar Cel ce pe toate le ştie, ori conştiinţa, îl
poate curma.
Mai ştie omul, şi nu ia de multe ori în seamă, că păcatele tine-
reţii le plăteşte bătrâneţea... Ştie, însă dacă nu ştie de ce aşa va fi,
cât nu ştie ce este bătrâneţea, dă vorba la spate, făcând-o ca ui-
tată. Că aşa urmează pentru oricine a se întâmpla, nu este greu
de înţeles, dacă se trece peste simpla privire în oglindă a trupului
şi peste cuvintele pe care alţi oameni le spun, de laudă sau de
cri-tică a faptelor, şi se acceptă că omul este ceea ce se vede, ce-
65

