Page 111 - Puţin, câte puţin
P. 111

Puţin, câte puţin


           ar trebui să stea deschisă, să intre oricine, paznici zeloşi o tot des-
           chid. Sunt zeloşi dar temători, când simt pericolul de a fi izgoniţi,
           de cei sortiţi prin destin, ajutor îşi cheamă şi, ajutaţi, lovesc. Iar
           când  nu  au  de  ce  să  se  teamă,  zidurile  casei  lovesc,  în  plină
           noapte, scenarii groteşti putând, prin ferestre, fi văzute, în plină
           zi, alte zugrăveli făcându-i, chemând la ospăţ tainic pe alţii ca ei,
           de prin orice cotlon, curat ori murdar, cunoscut ori necunoscut,
           ar veni aceştia. Ei sunt primii intraţi şi pe cei asemenea lor i-au
           ţinut  ca  soldaţi  credincoşi,  ştiindu-i  tocmai  pentru  lucrare  de
           dezdumnezeire trimişi, fiind şi ei dedaţi la aceleaşi năravuri cos-
           tisitoare.
              Când e uşa deschisă şi bate vântul, ferestrele rezistă... dar când
           începe  furtuna,  unele  dintre  ele  se  deschid  şi  se  sparg...  când
           uraganul se porneşte, nu doar că sparge toate ferestrele, dar cu
           totul ia şi tocurile, uşa, trântită în toate părţile nu mai poate să se
           închidă cum trebuie, frigul năvăleşte în casă iar pereţii încep să se
           crape, uşor de văzut de oricine. Gerul şi arşiţa macină. Focul, de
           se vrea pentru a încălzi, se poate aprinde repede, dar repede se
           stinge, alteori mocneşte şi afumă, alteori arde ascuns în cenuşă,
           aşteptând să vină vremea în care, în casă, pot să se adăpostească
           şi să nu îngheţe, cei ce o vor locui-o, timp cât va fi să o locuiască.
           Uşa fusese deschisă, în casă paznicii şi soldaţii îşi făceau de cap.
           Apoi, venind furtunile şi uraganele, ei, grabnic vestiţi, fiind bine
           ştiutori ai timpurilor cu furtuni şi uragane, fugind, adăpost îşi gă-
           seau... Casa se pustia şi nimeni nu o vedea ca bună pentru locuit
           pentru mult timp. Poate doar ca adăpost de o noapte, pe timp
           de ploaie.
              La prima furtună s-au mişcat ferestrele, nu atât de la vântul,
           încă neîndestulat de puterea căldurii de primăvară, dar destul cât
           să dea de veste paznicilor, încă ei singuri, destul de puternici, că
           vremea luptelor începe. Apoi, uşa s-a arătat deschisă, ca şi cum
           ar fi fost fără voie deschisă. Dar nu-i mai era voia ei, paznicii o
           voiseră de alţii deschisă, în felul în care de veste nu putea prinde
           nici chiar casa care se voia necălcată de cei ce nu-i erau pe plac.
           Ei, paznicii, făceau legea, şi, de câte ori uşa se deschidea, larg o
           deschideau. Nici casa măcar nu ştia, de n-ar fi văzut, de nu i s-ar
           fi spus, că pe uşă câte cineva intrase. Paznicii aveau grijă, nefiind
           dispuşi să se dea de gol, nici să fie cumva de cineva alungaţi, să
           ţină  uşa  deschisă,  casei  lăsându-i  motive,  care  de  care  mai  pe
           placul ei, de a crede că uşa este calea prin care îşi poate câştiga
           admiraţia, plăcerea sau poate şi mai uşor înfrumuseţată şi, dacă
           era cazul, reparată, de cei ce erau lăsaţi să-i treacă pragul. Şi nu-i
           mai păsa că toţi intrau, cuvinte frumoase, până să plece spuneau,
                                                                       109
   106   107   108   109   110   111   112   113   114   115   116