Page 49 - Puţin, câte puţin
P. 49

Puţin, câte puţin


           torate peste măsură răbdării pe care o au să te tot audă, să te tot
           vadă,  să-ţi  tot  răspundă  rugăminţii  tale  de  a-ţi  lăsa  porţile  larg
           deschise.
              Adevărurile se rostogolesc în jurul tău... dar te uiţi, încă te uiţi,
           la cei care s-au obişnuit, cu ei înşişi fiind asemenea, să pună ră-
           măşag pe mărunţisuri, numindu-le împliniri şi fericiri, ştiindu-se
           neputincoşi în a trece dincolo de nişte vorbe strânse claie peste
           grămadă, dincolo de nişte cuvinte memorate în vremurile când
           nici diferenţa dintre a fi şi a exista nu o puteau face, dincolo de
           înţelesurile aparent asemenea ale dorinţei şi ambiţiei de a po-
           seda. Ai ajuns chiar să nu mai poţi face diferenţa între a te avea
           pe tine, ţie, sau a te poseda, a te distra sau a-ţi da în petec, a
           plânge sau a te plânge. Închipuindu-te, vrei să dormi, ca să fii o-
           dihnită... Dacă te-aş întreba cum se vede, dinspre tine, un animal
           cu pantofi, ai avea răspuns?
              Prea multă obosealşă, prea multe întoarceri şi reveniri în lu-
           mea în care nu se poate spune da doar pentru ca timpul pre-
           zentului să nu aibă durerea pe care viitorul tot o va aduce şi nu
           se poate spune nu doar pentru că omul, vieţuitor al vieţii, a in-
           ventat uitarea ca scuză a propriei mărginiri, a puterii tot mai re-
           duse de a înţelege nemărginirea şi, odată cu ea, pe cel ce îi sea-
           mănă, fiindu-i asemenea, dar niciodată la fel. Fiindcă în lumea în
           care timpul n-are nici început şi nici sfârşit, în care şi naşterea şi
           moartea se petrec de oricâte ori este nevoie pentru ca cel nevo-
           iaş într-ale înţelesurilor să-şi câştige sau, de cele mai multe ori,
           să-şi recâştige, bogăţia care-l poate face mai bogat decât pe cei
           mai mari bancheri în vremurile gloriei depline, viitorul nu-şi pu-
           ne problema trecutului pentru a fi viitor, aşa cum trecutul nu-şi
           aminteşte cum e viitorul prezent, de vreme ce el ştie cum viito-
           rul se va răsuci ori se va rostogoli, se va da peste cap sau se va
           pune, ca piedică, de-a curmezişul drumului, doar pentru că se
           ştie deja definit şi imposibil de redefinit prin închinare şi vânzare
           celor ce se dau mai mari într-ale dezdumnezeirii, într-ale defor-
           mării unei realităţi pe care omul, mereu şi mai mereu acum ne-
           credincios, nu şi-o mai crede, nu şi-o mai vrea. Se vrea, azi, fe-
           meia bărbat şi se face bărbatul nesăbuit, doar din motivarea pe
           care şi-o aduce, gândind că de va nimeri stelele ce cad, vânat se
           va chema şi de mâncare nu poate duce lipsă, oricât ar fi foamea
           să îi dea târcoale.
              Noaptea  vii,  noaptea  pleci,  de  lumina  zilei  eşti  înfricoşată.
           Noaptea eşti tu, ziua îţi închipui că eşti tu. Ziua asculţi de tine,
           noaptea nu ştii ce-i cu tine... Norii sunt duşi de vânt încotro el se
           duce, însă, cei care nu pot să vadă dincolo de coama caselor, se
                                                                       47
   44   45   46   47   48   49   50   51   52   53   54