Page 53 - Puţin, câte puţin
P. 53

Puţin, câte puţin


           începe, pornirea dintâi. Nici nu ştiu dacă am făcut bine, ori nu
           am făcut bine, văd însă că certitudinea mult lăudată se arată, în
           mod cert, incertă, mai pline de concretitudini erau părerile mele
           despre ziua ce s-a încheiat altfel decât s-a văzut a avea începutul.
           Acum  m-am  apucat  să  îţi  scriu,  nu  mai  pot  să  mă  întorc,  aşa
           cum, dacă ne-am fi întâlnit, nu puteam ca la mijlocul discuţiei să
           ne spunem că nu avem ce vorbi. Amintindu-ţi trecutul, aşa cum
           o tot faci de o bună bucată de timp, ai ajuns să nu îţi mai pui la
           îndoială părerile, deşi atunci, incerte fiind, ai vrut să trăieşti certi-
           tudini...  Şi  aşa  te-ai  aruncat  în  mare  de  incertitudini...  Tocmai
           de-aceea va urma viitorul...
              O teamă de prea târziu, să fi fost poate gândul ce s-a lăsat vă-
           zut, cu înţelesul întreg, dar nedesluşit. S-a arătat a se împiedica
           de razele soarelui ce lucrau de zor să trezească din prea multul,
           nefolositor,  somn,  pe  acei  ce  trebuiau  treziţi  şi  pe  cei  care  se
           vroiau tre-ziţi, ţinând cont de nevoile sau voile fiecăruia. S-a a-
           rătat a se împiedica, tocmai pentru a zăvobi spre a fi luat în sea-
           mă, spre a fi văzut. Pesemne, şi de tine, nu doar de mine, se voia
           văzut,  poate  chiar  l-ai  şi  văzut,  aprinzând,  în  juru-ţi  focuri  din
           lumini, ca să fie privirii motiv de a-ţi spune să te întrebi ce s-ar
           putea  să  fie  lumina  ce,  chiar  şi  în  plină  lumină,  se  vede...  Dar
           poate n-ai avut certitudinea că ceea ce vezi se vede, şi te-ai lăsat
           lovită de valul certitudinilor fiecărei zile, poate doar spre seară,
           te-ai mai întrebat despre el, dar, neregăsindu-l, fiind neştiutor a
           se face asemenea lucrurilor, se odihnea undeva, pe-acolo pe un-
           de gândurile aşteaptă să vadă dacă se mai întorc, având multe de
           spus, sau merg la cei care au puterea de a face fapte, la fel de re-
           pede cum unii fac vorbe.
              Cuţit fără muchie, cu două tăişuri l-am înţeles şi l-am simţit,
           voind să scriu, când am avut prima pornire să o fac. Şi l-am sim-
           ţit precum o lamă tăindu-mi avântul, căci eu tocmai despre cele
           care doar eu, în clipele acelea, puteam să mă las cu totul pus pe
           jar, ştiind că adevărul ce am să ţi-l spun este cert, şi nici jarul, nici
           focul nu m-ar fi atins. Certitudinile mele nu aveau nici acope-
           rire, nici înţeles, printre certitudinile celor pentru care certitudi-
           nea este stindardul pe care-l flutură privirilor tuturor despre ceea
           ce a fost, despre puterea pe care au avut-o şi despre ceea ce au
           dat ca să aibă. Eu voiam să îţi spun despre vremuri de secetă şi
           despre vremuri rodnice, despre cum poţi să ai rodnicie, despre
           bucurii şi tristeţi, nicidecum despre râsul pe care oamenii-l înţe-
           leg ca fiind semnul bucuriei, ori despre plânsul pe care, fără sfi-
           ală, şi-l arată unii, pe ei plângându-se, când tristeţea li se pare o
           grea povară. Chiar acum, când deja îţi scriu, sunt convins că pot
                                                                       51
   48   49   50   51   52   53   54   55   56   57   58