Page 78 - Puţin, câte puţin
P. 78

Daniel-Dumitru Darie

         din alte vieţi, despre vieţi care vor urma, despre fapte ce altfel
         vor  fi  făcute,  fiindcă  sunt  începuturi  care  nu  se  pot  repete,  se
         vorbeşte, ca şi cum continuitatea ar fi o normalitate, depăşind
         pragul morţii, cea însuşită de mai toţi, aproape totdeauna, ca un
         punct de final, ireversibil.
            Despre viaţa de acum se vorbeşte atât de mult, încât nu mai
         are  nici  timpul  cum  să  facă  loc  altor  gânduri,  nicidecum  altor
         vorbe. Nici dintre cei care ştiu, dintre cei care vor fi înţeles, ci
         doar cei care s-au învrednicit a li se da cunoaşterea a mai mult
         decât  clipa  trecătoare  ce  este  numită  viaţă  şi  dată  tocmai  ca
         şansă  a  urcuşului  sau  coborâşului,  nu  se  prea  ostenesc  să  pri-
         vească mai departe, în orizontul pe care ori vor să-l vadă îngust,
         ori îl văd îngust, cu puţin mai departe decât mersul oricui a vrut
         să meargă pentru a se întâlni cu lumea de dincolo de linia, destul
         de bine conturată, a nevăzutei realităţi. Tocmai cuvintele ce altfel
         le mânuiesc abil, îi dau de gol, toţi şi asemenea tuturor, văzând
         greşeala ca şi greşeală, mai greu sau mai uşor de îndreptat, vino-
         văţia ca vină, chiar dacă prin greşeală la vină s-a ajuns, timpul
         trecut  ca  timp  trecut  cu  urmările  d0ar  în  trecut  şi,  pe  de-a-n-
         tregul, în prezentul care e mai greu sau mai uşor. Către altădată,
         către mai departe, nu merge nici măcar gândul...
            Moartea, nu lipseşte din nici un gând al omului, chiar dacă nu
         îşi recunoaşte nimeni adevărul, şi nimeni nu s-ar recunoaşte me-
         reu gânditor înspre ea. Că se fac lucruri sau fapte care să fie trai-
         nice până la moarte, ori că nici moartea nu poate schimba o sta-
         re de fapt, sau că doar moartea poate schimba ceva ce nu se do-
         reşte a se schimba, se gândeşte sau chiar se spune. Moartea doar
         este o certitudine iar certitudinea ei dă vieţii omului, dă omului,
         dorinţe şi puteri pe care, abia când certitudine devine timpul tot
         mai  scurt  până  la  moarte,  ştie,  înţelege  şi  recunoaşte,  că  i-au
         scurtat viaţa.
            De după ce omului i s-a dat moartea ca prag, cel firesc, ştiut
         fiind că îşi va urma gândul născocitor de încercări, şi gusturi, şi
         dorinţe, de împotriviri şi căutări a mai uşorului în locul a ceea ce
         era aşa cum trebuia să fie, morţii i-a găsit omul folosinţă în a-şi a-
         duce sieşi toate laudele şi toate foloasele a ceea ce era, zi de zi,
         timp al vieţii cu toate ale sale. Fraţi încă fiind cei ce printre pri-
         mii erau oameni ai lumii Pământului, cel ce nu primise ceea ce
         primise celălalt, voind ca nici o deosebire să nu se vadă, crezân-
         du-se nedreptăţit, o dreptate a sa căutând, o dreptate a dorinţei
         de  laudă  şi  îmbucurare  asemenea  a  ceea  ce  el  simţea  şi  toţi
         credeau că simt, credinţa şi-o avea ca vrere, şi pentru că nu a
         fost aşa, a luat calea prăvălirii în abisul faptei de nefăcut. Şi-a luat
             76
   73   74   75   76   77   78   79   80   81   82   83