Page 132 - Puţin, câte puţin
P. 132

Daniel-Dumitru Darie

         deşi trăieşte bine, deşi nu îl năpădeşte suferinţa, deşi rău altora
         nu face, crezând în Dumnezeul credinţei sale, nu se înrolează în
         armata altei credinţe,  cea care îl numeşte păcătos. Eu am ales
         calea respectului altora, eu am ales calea de a trăi în credinţă,
         fără să mă las încorsetat de legile slujbaşilor bisericilor, fără să ştiu
         cu adevărat dacă sunt ale credinţei sau ale lor, de-a lungul tim-
         pului, sau mai noi făcute. Am cunoscut pe mai mulţi, am văzut la
         ei, şi prin ei de la ei la mine, generalităţile, dar am văzut şi par-
         ticularităţile care, pe măsură ce se apropiau mai mult de mine,
         cap în cap se băteau. Atunci am înţeles că şi ei fac la fel ca alţi
         oameni: unii îşi fac meseria, alţii chiar cred că fac bine, dând sfa-
         turi şi poveţe, din învăţături sau proprie judecată, păcătuind şi ei,
         uneori, tocmai în legile credinţei. Sfântă este viaţa şi nici un alt
         cuvânt nu este mai sfânt, nu defineşte sfinţenia mai bine decât
         cele care definesc viaţa.
            De greşit vieţii, noi suntem însă cei care îi greşim, noi, cei care
         o facem, aproape totdeauna, când credem că ne este bine. dar şi
         când nu acceptăm că  e vina noastră că nu ne este bine. Apoi,
         realizând că am greşit, negăsindu-ne puterea de a ne îndrepta şi
         a îndrepta greşelile, alergăm la alţii să ne spele de păcate, de gre-
         şeli. Şi mai greşim încă odată, şi aşa ajungem acolo unde nimic
         nu mai putem face. Ajungem la biserici pe care le credem tămă-
         duitoare a tot şi izbăvitoare de toate ale noastre şi ale tuturor,
         fără să privim înspre lume şi să ne dăm seama că de ar fi biserica
         tămăduitoare, n-am avea atâta rău în lume, nici boli nici suferin-
         ţe, nici fărădelegi. Dar omul, în preamulta-i dorinţă de a-i fi bine,
         se minte şi se lasă minţit. Cînd nu-i merge ceva bine, cere şi i se
         citeşte o dezlegare pentru acel ceva ce nu merge bine. Crezând
         doar că aşa e bine, nici cuvintele citite nu le ascultă. N-are de un-
         de să înţeleagă, nu are cum să înţeleagă... Dacă i s-ar citi pentru
         altceva şi ar asculta, ar auzi câteva alte cuvinte altfel, restul l-ar
         auzi ca fiind la fel. Ar înţelege că este o generalitate şi că dezlega-
         rea are efect dacă generalul este repus în drepturi, ca particula-
         rul să se lase văzut de el însuşi, şi văzându-l, să-l îndrepte.
            Totul înseamnă pentru om “minte”, cu “raţionament” şi “ju-
         decată”... dar el nu mai vrea să vadă dedesubt, acolo unde stăpân
         este  “sufletul”  cu  ale  sale  “porniri”,  “simţiri”...  Nici  nu-şi  prea
         vrea accepta, că fără suflet nu poate avea minte. Sufletul se fură,
         se pierde, dar se şi lasă dat, se lasă pierdut. Dumnezeu îl dă, dă,
         dar nu bagă în traista omului şi nici nu ţine omului traista să ba-
         ge omul în ea ceea ce i se dă. Şi nici nu o leagă, pentru că dacă
         ar lega-o, ar trebui şi minţile să i le lege şi aşa l-ar lăsa pe om să-
         rac de bucuria alegerilor. Omul alege şi aşa poate greşi...
            130
   127   128   129   130   131   132   133   134   135   136   137