Page 71 - Puţin, câte puţin
P. 71

Puţin, câte puţin


           museţii înainte de a urca iarăşi acolo, în Cerurile în care splen-
           doarea este totdeauna o realitate care-şi aşteaptă trăitorii, pe toţi
           aceia care-o vor trăi prin ei înşişi, prin bucuria măruntă, bucuria
           fără cuvinte mari, fără gesturi mult privite în oglinzi, fără gândul
           de a da bine, lăsându-i binelui toată lumina, adunată la un loc, a
           stelelor ce veghează nopţile lumilor şi a celor ce, în plină zi, exis-
           tând, sunt mărturie judecăţilor drepte.
              Marginile lumii sunt în mişcare, se mişcă lumile cu totul... Par-
           că îmi aduc aminte nopţile şi zilele căutărilor de cândva, parcă aş
           vrea să îmi spun că amintirea este doar un vis sau că n-are trecut,
           ci este ceva care se arată venind din trecut doar pentru a lăsa vii-
           torului impresia că nu e nou. Ştiu însă ce e amintirea, şi visul îl
           ştiu, aşa că uşor îmi e să te privesc în viitorul liber de constrân-
           gerile  gândurilor  că  trebuie,  făptuitor  al  datului  omenesc  şi  al
           înnobilării  prin  urmare  lumească  a  ceea  ce  este  omenesc,  al
           semnelor în calendarele ce ţin minte coborârea îngerilor între
           oameni, de după clipele în care oamenii, pereche, până la Ceruri
           se înalţă, în menirea lor de a chema şi a face drum luminos co-
           borârii îngerilor. Peste pragul lumilor trece cuvântul meu, peste
           pragul lumilor trece tăcerea ta, aşteptând acel dat care să o pre-
           schimbe în a dezlega mistere şi a lega, în Ceruri, precum pe Pă-
           mânt, prin întâiul cuvânt al vestirii viitorului, cel greu de crezut,
           greu de înţeles, greu de acceptat ca fiind chiar eternitatea.
              Aud poveşti despre  vieţile celor ce  cu ei înşişi, înainte de a
           trece pragul suferinţelor ori chiar după ce s-au rostogolit pe to-
           boganele decăderii, după ce s-au târât în căutarea razelor de lu-
           mină, au căzut la pace ca să-şi poată crede trăirea după forma
           umbrelor.  Aud  suferinţa  tăcerilor  şi  învăţ  să  ştiu  că  vederea  e
           asemenea privirii şi înţelesul asemenea auzului. Şi te văd, şi te
           înţeleg... şi din ceea ce văd şi înţeleg, aştept clipa în care te voi
           privi şi te voi auzi. Te ştiu din ascultarea tăcerii şi din vederea
           formelor gândurilor îţi ştiu şi chipul şi trupul şi zvâcnetul dez-
           lănţuirii trăirilor. O grămadă de cuvinte, de mine cuvântate, ori
           de alţii rostite, nu au cum, sunt prea sărace, pentru a te modela
           cu  înţeles  deplin,  dacă  nu  ştiu  să  cuprindă,  pe  lângă  întocmai
           conţinutul, cântecul armoniei ce o cauţi, ce o aştepţi, ce ştii că
           va fi, şin viaţă, aşa cum în suflet, cu totul, pe de-a-ntregul, îţi es-
           te. Te văd în citirea cuvintelor şi văzându-te îmi regăsesc şi-mi re-
           dau mie, puterea de a crede în toate câte pot urma, şi-a crede în
           tine, în dorinţa pe care n-o poate stăvili nici plecarea, nici veni-
           rea, de a mă reda prin tine, mie.
              Rând pe rând, cortina distanţei şi opreliştile ce îţi dau de furcă
           în a te lăsa pe deplin trezită la realitatea a ceea ce eşti, cele care,
                                                                       69
   66   67   68   69   70   71   72   73   74   75   76