Page 24 - Puţin, câte puţin
P. 24

Daniel-Dumitru Darie

         sau li se ia, dar şi atunci cu măsură, spre a nu uita, ştiuţi fiind că
         pot să cântărească cu pună pietre de moară, sau baloane de să-
         pun, în contrabalansul balanţei vieţii.
            Limpezeşte-ţi ochii şi lasă-te clipei de acum, ca să poţi să ştii
         drumul  pe  care  l-ai  făcut.  Lasă-te,  lasă-te  să  să  vezi  acum,  aşa
         cum eşti, fără să mai vorbeşti despre tine, lasă-te să vezi ceea ce ai
         şi cât ai, ceea ce n-ai şi cât îţi lipseşte, ceea ce îţi doreşti şi ţi se
         pare că ai avea. Şi nici despre asta nu vorbi, nu spune că ai ceva
         ce poate nu ai şi nu spune că nu ai ceva ce doar că nu vezi că ai.
         Căci de vei spune ceva înainte, vorbe de laudă sau vorbe de pa-
         gubă poţi să spui. Şi, nu-ţi mai spun, trebuie să-ţi aminteşti doar,
         lauda pagubei aduce iar paguba, pagubă se face. Ca să poţi să
         vrei trebuie, cu adevărat. Să ai măsura dreaptă, la fel în gânduri,
         ca în vorbe şi, aşa având-o, faptele la fel să fie. Cele lumeşti, cele
         văzute, atunci când doar lipsa lor o vezi şi o vezi tocmai pentru a
         şti că altele sunt cele cu adevărat lipsă. Pe toate le poţi primi, dar
         nu le poţi avea de nu se pot de tine lega, de nu au de ce să stea
         legate.
            Acasă nu eşti niciodată dacă nu poţi să încapi în propria-ţi pie-
         le, ori dacă vrei să te ascunzi, ori, şi mai rău, ştiindu-te în gânduri
         şi în urmele  trecutului, căruia nu-i spui că tu  doar  prezentului
         mâna i-o întinzi, de tine fugi. Căci casa nu-ţi poate fi casă, nici
         masa  nu-ţi  poate  fi  masă,  de  stai  cu  inima  strânsă  că  se  poate
         gândul să se lase auzit, vorbind despre altceva, vorbind cu altci-
         neva, despre altceva. Iar dacă simţi cutremure sub paşii tăi, îna-
         inte de a te lăsa înfricoşată, vezi dacă nu tremuri tu, frică fiindu-ţi
         de fuga pe care ţi-o vrei, de nu cumva ai fugit din lumea care te
         ştia, într-o lume care te aşteptai să nu te ştie, dar ea, lumea pe
         care ţi-ai gândit-o ţi-a luat urma şi nu s-a lăsat nici convinsă, nici
         prostită,  nici  ascultătoarea  poveştii  despre  viaţă,  prefăcându-se
         nevăzătoare a sacului pe care cu zeci de noduri l-ai legat, în care
         ai îndesat amănuntele, amănuntele care se zbat ca peştii pe us-
         cat, ca tu, simţindu-le zbaterea, să le iei, într-un fel, măcar în sea-
         mă, dacă nu vrei să le iei, aşa cum sunt, fără nici un fel de înfru-
         museţare, în considerare.
            Uită, în clipa când vrei să-ţi laşi limpezită privirea, tot. Uită ca
         să poţi amintirile să ţi le ai întregi, să nu stea ele aşteptând să le
         spui cum să ţi se arate. Ţi le poţi obliga să te asculte şi să îţi arate
         ceea ce vrei să spui, să le laşi poveştii ca şi cum ar fi adevărate,
         doar că multe din amănunte, aşa, măsluite, se vor pierde. Le poţi
         face  răspunzătoare  de  neînţelesuri,  pe  uitarea  timpului  poţi  să
         dai vina, dar tocmai asta te va cufunda şi mai tare în lumea ne-
         înţelesurilor vieţii, iar viaţa te va răsplăti, fără să-i pese că vrei sau
             22
   19   20   21   22   23   24   25   26   27   28   29