Page 63 - Puţin, câte puţin
P. 63
Puţin, câte puţin
Să privim aşadar cu luare aminte împrejuru-ne, fiindcă ase-
menea cu cele de om făcute este şi omul, fiindcă în el şi-a găsit
toate modelele a ceea ce a făcut, fiind şi el, la rândul lui făcut
după asemănarea celui ce putea om crea, ceea ce încă omul nu
poate, însă ar fi putut dacă nu s-ar fi dus pe panta alegerilor care,
de multe ori lui însuşi i s-au opus şi l-au sărăcit de timp şi puterea
de a trece bariere. Să privim deci un balon, care, ca orice balon,
nici nu poate fi luat în seamă aşa cum este. Omul îl umflă şi el
arată frumos, copiii vor cu el să se joace, ba chiar şi oamenii
mari îl admiră. Dar dacă, din oricare motiv, omul îl tot umflă, el
va arăta şi mai bine, va fi şi mai admirat, dar tocmai când e totul
bine şi mai bine, crapă, se sparge, se preface într-un nimic, un
nimic de care nici nu se mai vorbeste despre el... Nimic nu mai
rămâne din el, nimeni nu şi-l mai doreşte, nimeni nu-l mai admi-
ră şi sfârşeşte ars într-un foc aprins cu scopul de a scăpa de gu-
noaiele fără de trebuinţă. Doar copiii care s-au jucat cu el îl mai
poartă câtva timp în amintire şi uită apoi şi ei de el. Doar un ba-
lon era şi cum n-avea puterea să facă ceva pentru a opri ceea ce
omul făcea, privind faptele, omul a făcut răul de a-l distruge, şi-a
făcut un păcat, se zice. Căci omul, trecând peste ceea ce ştia, um-
flându-l peste măsura lui, din nesăbuinţă, ori din mândrie, pen-
tru a fi mai atrăgător de priviri, l-a făcut să se piardă cu totul. Adi-
că păcat după păcat. Şi a mai pierdut omul, prin asta, fără folos,
ceva: pu-terea sa pe care a irosit-o şi pe care nimeni nu i-o va da
înapoi, timpul pe care l-a pierdut umflându-l, şi nimeni nu i-l va
da înapoi... Ar fi acesta un exemplu de faptă a omului, bună doar
cât nu s-a întâmplat nimic rău, nimic nu a fost distrus. Dincolo
de acel bine, a început răul, acolo s-a început păcătuirea. Al o-
mului fiindcă omul putea să se oprească, ştiind ce poate urma.
Însă nu s-a oprit, neavând încredere, deci fiind fără credinţă, în
cel care a creat acel balon, cel care a lăsat să se ştie cât poate du-
ce balonul.
Dacă ar fi fost să fie balonul cel răspunzător de sine, cel care
putea spune: Aceasta îmi este limita, aici trebuie să mă opresc,
cel căruia îi putea impune omului să se oprească sau să conti-
nue, nu omul avea păcatele care au dus la spargerea balonului,
păcatele, toate, erau ale balonului. El era cel care lua de la om
mai mult, din-olo de ceea ce omul voia să dea, şi tot el era cel fă-
ră de credinţă în cel ce l-a creat, lipsa de credinţă făcându-l să de-
cadă din privirea tuturor, din lumină, în gunoiul comun, în întu-
neric, şi apoi să ardă în focul mistuitor. Şi nesăbuinţa, şi mândria,
trufia chiar, necredinţa, luatul cu forţa, erau cele ce oricine le-ar
fi văzut, astea s-ar fi numit, după făptuirea faptelor, ca păcate.
61

