Page 111 - Puţin, câte puţin
P. 111
Puţin, câte puţin
ar trebui să stea deschisă, să intre oricine, paznici zeloşi o tot des-
chid. Sunt zeloşi dar temători, când simt pericolul de a fi izgoniţi,
de cei sortiţi prin destin, ajutor îşi cheamă şi, ajutaţi, lovesc. Iar
când nu au de ce să se teamă, zidurile casei lovesc, în plină
noapte, scenarii groteşti putând, prin ferestre, fi văzute, în plină
zi, alte zugrăveli făcându-i, chemând la ospăţ tainic pe alţii ca ei,
de prin orice cotlon, curat ori murdar, cunoscut ori necunoscut,
ar veni aceştia. Ei sunt primii intraţi şi pe cei asemenea lor i-au
ţinut ca soldaţi credincoşi, ştiindu-i tocmai pentru lucrare de
dezdumnezeire trimişi, fiind şi ei dedaţi la aceleaşi năravuri cos-
tisitoare.
Când e uşa deschisă şi bate vântul, ferestrele rezistă... dar când
începe furtuna, unele dintre ele se deschid şi se sparg... când
uraganul se porneşte, nu doar că sparge toate ferestrele, dar cu
totul ia şi tocurile, uşa, trântită în toate părţile nu mai poate să se
închidă cum trebuie, frigul năvăleşte în casă iar pereţii încep să se
crape, uşor de văzut de oricine. Gerul şi arşiţa macină. Focul, de
se vrea pentru a încălzi, se poate aprinde repede, dar repede se
stinge, alteori mocneşte şi afumă, alteori arde ascuns în cenuşă,
aşteptând să vină vremea în care, în casă, pot să se adăpostească
şi să nu îngheţe, cei ce o vor locui-o, timp cât va fi să o locuiască.
Uşa fusese deschisă, în casă paznicii şi soldaţii îşi făceau de cap.
Apoi, venind furtunile şi uraganele, ei, grabnic vestiţi, fiind bine
ştiutori ai timpurilor cu furtuni şi uragane, fugind, adăpost îşi gă-
seau... Casa se pustia şi nimeni nu o vedea ca bună pentru locuit
pentru mult timp. Poate doar ca adăpost de o noapte, pe timp
de ploaie.
La prima furtună s-au mişcat ferestrele, nu atât de la vântul,
încă neîndestulat de puterea căldurii de primăvară, dar destul cât
să dea de veste paznicilor, încă ei singuri, destul de puternici, că
vremea luptelor începe. Apoi, uşa s-a arătat deschisă, ca şi cum
ar fi fost fără voie deschisă. Dar nu-i mai era voia ei, paznicii o
voiseră de alţii deschisă, în felul în care de veste nu putea prinde
nici chiar casa care se voia necălcată de cei ce nu-i erau pe plac.
Ei, paznicii, făceau legea, şi, de câte ori uşa se deschidea, larg o
deschideau. Nici casa măcar nu ştia, de n-ar fi văzut, de nu i s-ar
fi spus, că pe uşă câte cineva intrase. Paznicii aveau grijă, nefiind
dispuşi să se dea de gol, nici să fie cumva de cineva alungaţi, să
ţină uşa deschisă, casei lăsându-i motive, care de care mai pe
placul ei, de a crede că uşa este calea prin care îşi poate câştiga
admiraţia, plăcerea sau poate şi mai uşor înfrumuseţată şi, dacă
era cazul, reparată, de cei ce erau lăsaţi să-i treacă pragul. Şi nu-i
mai păsa că toţi intrau, cuvinte frumoase, până să plece spuneau,
109

