Page 58 - Puţin, câte puţin
P. 58

Daniel-Dumitru Darie

         deşi  pentru  oricine,  este  mort,  nu  mai  poate  face  nimic  să  fie
         nou, să nască împliniri, devreme ce nici când era trăit nu a putut
         să facă, pe lângă el lasă să treacă, sau nu dă voie să vină ceea ce
         este nou, ceea ce este curat şi neîntinat, ceea ce întâmplător, aşa
         cum  e  dat  totul  să  vină.  când  vine  cu  rost,  şi  rostul  este  de  a
         împlini. O face lăsându-se convins de propria judecată, cea care
         îi dă curaj să ţină la acele amintiri, ca la o mare bogăţie, şi ea, la
         rândul ei, de mai marea ori mai mica întunecime ce sălăşluieşte
         în el, fiind sfătuită să nu lase a fi mergător hotărât spre mai depar-
         te. De-aceea se  văd  oameni care decad, deşi  nici prin ceea ce
         sunt ori fac, nici prin ceea ce le este destinul, nu ar trebui să de-
         cadă,  se  văd  oameni  în  suferinţă  asemenea  celor  bolnavi,  deşi
         nici o boală nu au, se văd oameni de care se agaţă cele rele şi,
         oricâte ştiu şi oricâte fapte bune fac, nu sunt deloc luminoşi, ba
         chiar trag pe alţii în întuneric, fiind pentru mulţi o primejdie, fi-
         indcă  sunt  asemenea  unei  gropi  săpate  pentru  a  fi  capcană  şi
         acoperită cu brazde înierbate spre a semăna cu tot ceea ce face
         să nu se vadă că acolo ar fi o groapă.
            El singur, omul, căutând în faptele trecutului, are tot atâta iz-
         bândă cât are cel ce caută acul în carul cu fân, pierzând clipe în
         care, de-ar fi să caute alt ac să-şi facă, şi treaba pentru care acul îi
         este de folos ar face-o, şi acul cel nou i-ar rămâne pentru când
         va mai avea nevoie, spre folosu-i necesar. Şi caută, şi caută, şi
         când îl găseşte, dacă îi este dat să-l găsească, ori de nu-l găseşte şi
         se dezmeticeşte, văzând soarele că apune, de multe ori, pentru
         ce folos ar fi avut, nu mai are. În tot timpul n-a văzut altceva de-
         cât fânul care nu avea mare deosebire de la fir la fir, şi nimic nu
         a învăţat, şi nici la altceva, pentru mai târziu, gândul nu i-a stat,
         ca ceva nou să afle. Şi aşa omul, gânditor la faptele trecutului, se
         trezeşte  că-l  prinde  noaptea  în  deşertăciunea  sufletului,  şi  mai
         multă mânie trăieşte şi, pe deasupra, ruşinea de el şi de semenii
         lui  îl  cuprinde,  ajungând  să  se  depărteze  de  ei  şi  de  viaţa  lui,
         ajungând să fugă de el, făptaşul propriilor fapte. Iar cel care, în-
         spre trecut, spre alt om îşi are gândul, de două ori se află în pier-
         dere,  căci  doar  el  stă  pe  loc,  celălalt  mergând  în  drumul  lui,
         ajungând mai departe. Când bat clopotele de trezire, nu mânie,
         ci furie are în el, după ce a vărsat lacrimi şi s-a judecat, ori chiar
         s-a pedepsit pe el, crezând că celălalt îşi va întoarce drumul, însă
         îl  găseşte  departe,  cu  milă  doar  privindu-l,  dar  şi  alt  fel,  după
         cum îi este aceluia firea.
            Cu mai multă greutate şi cu mai mult rău se arată mereu în-
         toarcerea în trecut la cei care au fost loviţi, pe la spate, ca întot-
         deauna, de cei care, pentru a-şi face bine lor, rău altora ştiu să
             56
   53   54   55   56   57   58   59   60   61   62   63