Page 58 - Puţin, câte puţin
P. 58
Daniel-Dumitru Darie
deşi pentru oricine, este mort, nu mai poate face nimic să fie
nou, să nască împliniri, devreme ce nici când era trăit nu a putut
să facă, pe lângă el lasă să treacă, sau nu dă voie să vină ceea ce
este nou, ceea ce este curat şi neîntinat, ceea ce întâmplător, aşa
cum e dat totul să vină. când vine cu rost, şi rostul este de a
împlini. O face lăsându-se convins de propria judecată, cea care
îi dă curaj să ţină la acele amintiri, ca la o mare bogăţie, şi ea, la
rândul ei, de mai marea ori mai mica întunecime ce sălăşluieşte
în el, fiind sfătuită să nu lase a fi mergător hotărât spre mai depar-
te. De-aceea se văd oameni care decad, deşi nici prin ceea ce
sunt ori fac, nici prin ceea ce le este destinul, nu ar trebui să de-
cadă, se văd oameni în suferinţă asemenea celor bolnavi, deşi
nici o boală nu au, se văd oameni de care se agaţă cele rele şi,
oricâte ştiu şi oricâte fapte bune fac, nu sunt deloc luminoşi, ba
chiar trag pe alţii în întuneric, fiind pentru mulţi o primejdie, fi-
indcă sunt asemenea unei gropi săpate pentru a fi capcană şi
acoperită cu brazde înierbate spre a semăna cu tot ceea ce face
să nu se vadă că acolo ar fi o groapă.
El singur, omul, căutând în faptele trecutului, are tot atâta iz-
bândă cât are cel ce caută acul în carul cu fân, pierzând clipe în
care, de-ar fi să caute alt ac să-şi facă, şi treaba pentru care acul îi
este de folos ar face-o, şi acul cel nou i-ar rămâne pentru când
va mai avea nevoie, spre folosu-i necesar. Şi caută, şi caută, şi
când îl găseşte, dacă îi este dat să-l găsească, ori de nu-l găseşte şi
se dezmeticeşte, văzând soarele că apune, de multe ori, pentru
ce folos ar fi avut, nu mai are. În tot timpul n-a văzut altceva de-
cât fânul care nu avea mare deosebire de la fir la fir, şi nimic nu
a învăţat, şi nici la altceva, pentru mai târziu, gândul nu i-a stat,
ca ceva nou să afle. Şi aşa omul, gânditor la faptele trecutului, se
trezeşte că-l prinde noaptea în deşertăciunea sufletului, şi mai
multă mânie trăieşte şi, pe deasupra, ruşinea de el şi de semenii
lui îl cuprinde, ajungând să se depărteze de ei şi de viaţa lui,
ajungând să fugă de el, făptaşul propriilor fapte. Iar cel care, în-
spre trecut, spre alt om îşi are gândul, de două ori se află în pier-
dere, căci doar el stă pe loc, celălalt mergând în drumul lui,
ajungând mai departe. Când bat clopotele de trezire, nu mânie,
ci furie are în el, după ce a vărsat lacrimi şi s-a judecat, ori chiar
s-a pedepsit pe el, crezând că celălalt îşi va întoarce drumul, însă
îl găseşte departe, cu milă doar privindu-l, dar şi alt fel, după
cum îi este aceluia firea.
Cu mai multă greutate şi cu mai mult rău se arată mereu în-
toarcerea în trecut la cei care au fost loviţi, pe la spate, ca întot-
deauna, de cei care, pentru a-şi face bine lor, rău altora ştiu să
56

