Page 110 - Puţin, câte puţin
P. 110

Daniel-Dumitru Darie

         toate cele ce se întâmplă în trecerea lui ireversibilă. Greu de cre-
         zut, greu de înţeles, greu de pus în limitele normalului pe care
         toţi îl caută şi îl definesc după percepţii proprii... Greu de accep-
         tat când se pun limite şi bariere întregului...
            Praf în ochi, dacă e nevoie, străduitorii spre a face plăcut ve-
         derii ceea ce vor ei, ori ceea ce sunt plătiţi să facă astfel, aruncă.
         Spre a avea folos, nu se lasă înduplecaţi de nimeni şi de nimic,
         iar  dacă  e  nevoie,  fără  cruţare,  lovesc.  Lovesc  ei  când  laţul  se
         strânge în jurul lor dar, mai înainte de a se ajunge aproape de ei,
         înainte de a simţi arsura privirii ce-i face să nu mai poată deloc
         spori, prin cei tocmiţi, a sta de pază ori a le fi soldaţi, pentru a iz-
         goni şi a goni, la început prin convingere înşelătoare, prin spre-
         rietură, prin ciudate întâmplări şi, dacă nici aşa nu le este cu pu-
         tinţă, prin lovitură dureroasă, prin boală de moarte grabnică dă-
         tătoare. Când nici astea toate nu reuşesc, platnicii ies la drumul
         mare şi calea o aţin, pentru fapte ce se lasă crezute frumoase, ori
         pentru  tânguială,  ori  pentru  forţare.  Dar  tot  pentru  a  arunca
         praf, ori sare, în ochi, ies...
            S-a-nceput, dintr-un gând al necugetării şi-al dorinţei de mai
         mult, din necunoaşterea altei bogăţii decât pe cea care are şi for-
         mă şi valoare, care să poată spori şi care, aşa cum era, să fie mo-
         tiv de mândrie şi laudă. S-a început pentru a se rupe neam şi a se
         lega, spre a fi nefireşti drumurile, rânduite de firescul timpului şi
         vieţii. S-a început din jinduirea la mai mult decât ceea ce exista.
         Şi s-au făcut legături şi s-au făcut chipuri hâde, şi s-au îndreptat
         drumuri spre iubire de arginţii uşuraticei cale de pierzare şi de-
         cădere. Şi s-a însemnat cu semn la fluierul piciorului, înainte pă-
         şitor al drumurilor astfel croite, altfel, cele păşite întâi cu piciorul
         neînsemnat.
            De mult mai devreme însă, dintr-un motiv ce doar venirea-l
         ştia cu adevărat, şi singurul care ar fi fost posibil, cel care întâm-
         plare sortită nefacerii ar fi fost, de n-ar fi fost însemnarea spre
         mers nefiresc, din cealaltă parte, din partea care se credea şi încă
         se crede curată, cea însemnată cu semn de totală decădere, s-au
         pornit  cele  deschizătoare  ale  porţilor  înspre  adâncurile  cele
         întunecate. Iar întâmplarea s-a întâmplat, fără de amintire, ca să
         fie mai greu de desluşit înţelesul, cel care, ascuns după omenesc
         nărav şi după omeneşti năzăriri ale minţii întunecate, a deschis
         uşa pe care oricare alte viforniţe, intrând, puteau să spulbere tot
         şi să mute din loc  totul, chiar şi rostul, chiar  şi destinul. Şi s-a
         deschis şi cum nimeni n-a ştiut să o închidă, întâmplarea fiind
         neştiută, a rămas deschisă şi tot deschisă e încă, oricâtă forţare de
         minte ar voi să o închidă, fiindcă, de dincolo de uşă, uşa care nu
            108
   105   106   107   108   109   110   111   112   113   114   115