Page 98 - Puţin, câte puţin
P. 98

Daniel-Dumitru Darie

         că, încă odată, să-ţi ai închişi ochii, crezând în dorinţele absurdului
         şi în absurdul dorinţelor clipei.
            Din gânduri s-au împletit parâme, din obiceiuri s-au turnat an-
         core, din fapte s-au croit lanţuri. Ca să nu se vadă, ca să nu se ştie,
         sub răstălmăcite adevăruri au fost ascunse lanţurile, sub ziduri de
         mucava s-au pitit ancorele ce, în miez de noapte, s-au aruncat în
         vadul repezilor ape, iar parâmele, puse de-a curmezişul, s-au pe-
         cetluit  pe  noduri  cu  neînţelegerea  rostului  vorbelor  şi  al  legă-
         mintelor dorinţelor împinse de la spate de cei care, neputincioşi în
         a se împlini ori făptui, doritori de a se şti măcar privitori a ceea ce
         se poate, dacă se poate, ori a ceea ce nu se poate, de nu s-ar fi
         putut, au vrut a fi. S-au ţesut cu iţe întoarse pe dos pânze de păian-
         jen ademenitor şi cu fir împletit s-au urzit aşternuturi pentru desfă-
         tarea odihnei lumeşti, ca să se acopere ţărâna urmei şi pământul
         de deasupra celor în veşnică odihnă, ca nicăieri să nu se poată ple-
         ca fără gând de întoarcere spre făgăduita, prin vorbe viaţă nezdrun-
         cinată. În altare nevăzute de ochii lumii, ursitorile s-au întors prin
         pomenirea numelui scris pe pragul casei şi pe stâlpul porţii, ca să
         fie fără spor şi fără rod pântecul, de vei paşii se depărtare, şi să îţi fie
         mereu înapoi, în vise arătat, drumul, împotriva firii, a rostului şi
         destinului, de care s-au temut şi se tem, văzându-l de străjerii Ceru-
         rilor apărat cu străşnicie.
            Prin mine însumi... fiindcă piatra doar în piatră lovind, puterea
         îşi pierde şi chiar se crapă... Pietrelor, nu zidul în care s-a tot lovit,
         când cu putere tot mai mare se aruncă, poate să ţină piept, nici
         garduri de lemn, nici acoperitori de fier care să se mute, repede,
         dintr-un  loc  în  altul,  nici  proptele  care  să-l  oprească  a  se  cutre-
         mura  când  pietrele  ca  un  uragan  asupra-i  vin.  Doar  stâncă  din
         munte adusă, din loc necunoscut, din înalţimile care au stat sub
         cerul senin cu soare dogoritor, din înălţimile unde a stat în gerurile
         ce crapă pietrele, fără să se crape, din înălţimile a căror goliciune,
         însingurând-o, i-a lăsat privirile către lume deschise, înaintea zidu-
         lui pusă, când e să fie scut, în spatele lui când e să-l sprijine, pie-
         trelor lustruite, luate de pe malurile apelor îngrădite de malurile ce
         adesea le-au acoperit cu firescul noroi, poate să le stea împotrivă şi
         să le dezveţe de obiceiul de a lovi la grămadă şi a se lăuda ca fiind
         singure învingătoare, căzute chiar în ţărâna ce degrabă le pierde. Şi
         doar la adăpostul stâncii zidului îi pot fi rănile loviturilor închise...
         Prin mine simt, resimt şi presimt loviturile, care sunt ori pietre, ori
         săgeţi, ori vorbe cu vicleşug de pace ticluite, când apa care să spele
         e lăsată în jurul zidului să curgă, ori când focul, fumegând, arată că
         s-a făcut vremea arderilor de tot ale nesortitelor urme ce s-au lăsat
         pe urme călcate cu neobrăzarea întunericului care crede că poate
             96
   93   94   95   96   97   98   99   100   101   102   103