Page 106 - Puţin, câte puţin
P. 106

Daniel-Dumitru Darie

         rău, lăsându-şi lor puterea de a numi mai puţin bine ceea ce din-
         spre  ei  pleca,  ori,  ceea  ce  înspre  ei  venea,  mai  puţin  rău  i-au
         spus. Şi-aşa, binele şi răul, nu mai erau doar bine şi rău, erau şi
         bine, erau şi rău, şi puteau să fie, binele, rău, şi, răul, bine, şi, mai
         mult decât atât, putea să aibă extreme.
            Şi tot aşa, i-au spus, luminii, lumină, întunericului, întuneric,
         dar pentru că cei care  în întuneric vreme lungă au vieţuit, vă-
         zând dâra de lumină a stelelor căzătoare, ori a luceafărului nop-
         ţii, crezând că aşa se vede lumea în lumină, lumină au numit în-
         tunecatul gri, şi tot lumină au numit lumina zilelor prea înoura-
         te, cei care luminii adevărate nu se puteau arăta, fiindu-le teamă
         că  trecând  prin  ei,  umbrele,  şi  petele  ascunse,  pot  vorbi  şi  îşi
         pierd renumele de curaţi şi luminaţi. Şi-aşa, lumina şi întuneri-
         cul n-au mai fost doar lumină şi întuneric, au devenit şi lumină,
         şi întuneric, şi s-a putut chiar lumina cea puţină, ivită într-un o-
         cean de întuneric să fie numită lumină şi, aşa, lumina cea adevă-
         rată să fie văzută întuneric de aceia care, închizând ochii la orice,
         îşi închipuie că nu poate exista altă lumină decât cea pe care şi-o
         închipuie ei. Doar cei care, trecând prin gerul întunericului s-au
         putut desprinde de obişnuinţa ochilor închişi, şi nu şi-au mai o-
         blojit ochii, dând crezare deplină hotarului ce desparte lumina
         de tot ce se vrea asemenea luminii, semi-întunericul sau semi-lu-
         mina,  n-au  îndoieli  că  lumina  poate  fi  măsurată,  ori  că  binele
         poate fi mai mic sau mai mare...
            Fiind greu de acceptat, cum era greu să se accepte că doar bi-
         ne ori rău există, că doar lumină sau întuneric există, greu de ac-
         ceptat au fost şi cuvintele adevăr şi minciună, cele două, în legea
         simplă a existenţialităţii neputând să se amestece, adevărul nu a-
         vea nici o picătură de minciună în el, iar minciuna nici măcar un
         graunte de adevăr în ea. Era uşor, era posibil de mers aşa când
         viaţa oamenilor era simplă, când nu erau în joc interese de mă-
         rire şi mândrie, când nu lua nimeni pe nimeni la întrebări pentru
         o faptă care nu era asemenea celei pe care el putea să o facă, şti-
         ind şi acela că dacă el nu făcea, altuia, ceva ce nu-i era sieşi pe
         plac, nici altcineva lui nu îi făcea, nefiindu-i aceluia pe plac, şti-
         ind că faptele erau după placul fiecăruia şi nu pe placul său îm-
         potriva altuia. Când simplul n-a mai fost vrut de om ca şi cale
         bună a vieţii, când s-a complicat cu înavuţiri şi a inventat dregă-
         torii, rearanjând lumea, când s-au văzut unii mai egali decât al-
         ţii, nici de adevăr, dar nici de minciună nu au uitat. Şi adevărul,
         şi minciuna, în morişca, fără scrupule, a complicării au intrat, fi-
         indcă unei alte egalităţi, unor anumite poziţii, minciuna nu-i era
         pe plac să fie numită minciună, ori adevărul să fie căutat, până în
            104
   101   102   103   104   105   106   107   108   109   110   111