Page 88 - Puţin, câte puţin
P. 88

Daniel-Dumitru Darie

         lui de folosinţă, în treaba lui de-a vieţui, mai rar fiind setei de tre-
         buinţă, doar celei mari, cea care nu căuta gustul apei.
            Şi tot mai mulţi oameni sunt însetaţi, de setea ce şi-o vor, ne-
         maibând, ci sorbind picături răzleţite... Şi fântânile, aceleaşi fiind,
         nemaifiind  alte  ape  care  să  le  umplă,  unele  de  bună  voie  s-au
         secat, altele, crezând că pot fi apă bună pentru fiecare, două şi
         mai  multe  curgeri  şi-au  ales  să  aibă,  acoperindu-se  de  lumina
         soarelui, spre a fi răcoroase, crezând că lumina le-ar putea tul-
         bura  liniştea  de  care  însetaţii  trecători,  mereu  pe  fugă,  se  tot
         plângeau că şi-o doresc, linişte pe care nici ele nu o ştiau cum e
         să fie adevărată, şi nici limpezimea, mereu tulburată de coborâ-
         rea în adâncuri a izvoarelor, rămase la mâna nisipurilor mişcate
         de arşită ori de ger.
            Aleargă toţi spre fântâni făcute de alţii, izvoarele, de-s găsite
         tot în fântâni li se adună apa, spre a fi pentru toţi, pentru oricine.
         Şi se văd fântânile, şi cele care de departe se văd, spre ele cei do-
         ritori de însetare şi de potolire a setei aleargă, şi se-apropie, pri-
         vindu-le în adâncul goliciunii lor. Chiar şi cele care, ascunse du-
         pă colţuri stau, tot sunt cercetate, de cei ce-şi aduc aminte de se-
         tea ce-ar trebui să o aibă, spre ciutură caută, şi apa, ce-n picături,
         prin ea de mai rămâne, încearcă a o şti după gust. Cele care de
         departe se văd, curgeri multe şi-au lăsat de oameni făcute, ştiin-
         du-se fără adâncime şi fără izvoare prea mari, dar mari adună-
         toare de apele de ploaie şi de resturile zăpezilor. Doar fântânile
         ce îşi au izvorul lor, privesc spre Cerul înalt, limpezindu-şi apa în
         lumina Soarelui şi liniştindu-şi dorinţele în liniştea nopţilor în-
         stelate...
            Potolirea setei, a celei mai înfiorătoare şi înăbuşitoare, o vor
         mai toţi, şi ciutura o coboară şi o ridică multor fântâni, dar mai
         mult să vadă nu vor... Câtă lumină e în strălucirea apei, acolo, în
         adâncul  ei,  de-i  învălurită,  ori  de-i  năvalnică,  de-i  limpede  ori
         plină de mâl şi de vieţuitoare nevăzute din adâncuri, puţini se
         încumetă să vadă, doar de setea clipei păsându-le. Nu se prea ca-
         ută, în vremea de azi adevărul, nu se vrea ştiut, nu se vrea să fie
         departe ceea ce e departe, ori, dimpotrivă, aproape ceea ce e a-
         proape.  Fântânile  privite  sunt  doar,  pentru  a  culege  picăturile
         potolitoare de sete, ciuturile. Acolo, doar acolo, de-ar şti cei ce
         beau apa, ce-ar găsi de ar fi ciutură care se cufundă după dorinţa
         omului, s-ar minuna, de-ar găsi Raiul, şi n-ar mai căuta alte fân-
         tâni, sau doar izvoare cristaline ar mai căuta, ori, de-ar găsi Ia-
         dul, de sete, dar mai ales de dorinţă, s-ar lipsi. Doar că nodurile
         ghemurilor nu mai se caută a se desface...
                                                                    30.09.13
             86
   83   84   85   86   87   88   89   90   91   92   93