Page 75 - Puţin, câte puţin
P. 75

Puţin, câte puţin


           lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se,
           ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi min-
           tea, chiar şi făptura.
              O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amin-
           tească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care
           au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin
           care, încă o dată, sufletul i-a fost lovit şi ucis.
              Lupul Alb vâna pentru sine, aşa cum, reînsufleţindu-l, Forţa
           Cerurilor l-a învăţat, când goana după o caprioară l-a dus prin
           alte  ţinuturi.  Acolo,  într-un  crâmpei  de  poieniţă,  a  zărit  un  alt
           Lup  Alb  fugărit  şi  batjocorit  de  haita  de  lupi  suri  în  care  trăia.
           Pentru o clipă, o ură năprasnică i-a împăienjenit ochii şi vocea
           sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe
           oricine,  chiar  şi  pe  Dumnezeu:  “De  ce,  de  ce  încă  unul”?  Ar  fi
           vrut să-i atace pe ceilalţi, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. A-
           cum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi
           nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păs-
           trarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tre-
           mura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi
           făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi
           fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi
           să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei
           porniri luptând cu el însuşi, a stat pe loc şi a privit cum celălalt
           lup a fost răpus şi părăsit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a ză-
           rit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce forţă l-a ridicat pe celălalt
           Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt
           nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e
           de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.
              Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zi-
           le şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pen-
           tru trebuinţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foa-
           me. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi
           pui.
              Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era a-
           tacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea hai-
           tei, gonindu-i pe vânători cu mare uşurinţă. Totul era asemenea
           unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că
           celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, ce-
           lălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit,
           erau împreună ca unul cu putere întreită.
              Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile tru-
           pului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile
           sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise
                                                                       73
   70   71   72   73   74   75   76   77   78   79   80