Page 65 - Puţin, câte puţin
P. 65
Puţin, câte puţin
să găsească pentru ca liniştea de dinaintea furtunii care a rupt o
parte din ea, să şi-o regăsească. Ca şi cum ar avea puterea să
creadă că poate găsi ceea ce i se potriveşte, încearcă potrivirea
cu ceea ce îi iese în cale, fără a putea discerne dacă se mişcă spre
acel ceva fiindcă este în mişcare ori este atrasă de acel ceva, ori
este atrasă de adâncitura în care acel ceva stă. Aşa ajunge ca să
se coboare în noroaie şi adâncul bălţitor urât mirositoare şi pline
de gunoaie, aşa ajunge să se murdărească de nu-şi mai simte
golul, crezându-se reîntregită, fiindcă noroiul, lipicios fiind, o ţi-
ne în loc şi o lasă a crede că totul e foarte bine, că şi-a găsit liniş-
tea. De fapt aici este înşelătoria noroiului care încearcă să treacă
pe lângă lege, să se arate ceea ce nu este, ba chiar să se arate că
este ceea ce trebuie, pentru bilă, în acest caz, pentru orice altce-
va, de altceva îl ia drept liniştitor şi întregitor.
Şi aşa cum ajunge în noroi, la fel de bine, în grăbita-i căutare,
se poate lovi de pietrele cele tari, alte şi alte bucăţi, mai mici, ru-
pându-se din ea, de ajunge să nu se mai potrivească, pe de-a-n-
tregul şi cu totul, ori deloc, ceea ce-i era potrivit...
Asemenea este păcatul alegerilor pe care omul le face şi le tot
face, în fiecare clipă a lui. Asemenea bilei care tot caută, fără în-
cetare, ceea ce îi lipseşte pentru a se reîntregi şi pentru a-şi găsi
fireasca linişte, aşa-i şi omul care, luându-şi motive de alegere
unele sau altele, de pietre tari se loveşte, prin noroaie calcă sau
chiar stă o vreme. Bila, plină de noroi, nici căutare grăbită nu mai
are, nici privită nu mai este la fel şi, de nu se aprinde un foc, ace-
la care, arzând să se usuce noroiul tot, şi să se desprindă după ea,
de nu a putut să o spele apa din rouă sau din ploaie, undeva, în-
tr-un colţ, într-o margine va ajunge pierdută şi uitată, până ce,
cândva, o va găsi-o şi-i va găsi folosinţă. Dar, de multe ori, doar
prin focul ce o transformă într-o altă bilă, nouă, o bilă care, adu-
nând toate bucăţile rupte, se redă folosinţei lumii. Pentru om,
focul care usucă noroiul şi-l face singur să se depărteze, este su-
ferinţa, apa care-l spală este acceptarea a ceea ce i se dă... Dar şi
aici omul încă alege, căci cine vrea să stea în ploaie? Cine mai
crede că stând în ploaie nu îi va fi după aceea rău, nu se va
îmbolnăvi? Cel care a îndurat arşita soarelui găseşte totdeauna
ploaia ca vindecătoare?
Multe sunt cele ce-i sunt sprijin omului în alegerile pe care le
face. Întru începuturile vieţii sale, mai totdeauna, de nu-i stă ce-
va în cale, de nu-l împinge cineva de la spate, alegerile sunt bine
făcute şi legate de ceea ce este el ca om. Dar când se mai înde-
părtează de începuturi, când cineva-l îndrumă, când cineva-l for-
ţează ceva să facă, ori când el îşi ia ca exemplu ceva ce vede la
63

