Page 91 - Puţin, câte puţin
P. 91

Puţin, câte puţin


           poi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice
           coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă
           vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de
           a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac
           să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o ur-
           mă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l
           poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul
           ori  cu  privirea,  mersul  de-a  îndărătelea,  în  contra  firii  tale,  în
           contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca
           să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.
              Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lă-
           sat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat
           pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul
           lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descân-
           tece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai,
           de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te
           sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata!
           Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre
           cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor
           de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, pâ-
           nă acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai
           crezi  nevinovaţi  şi  deopotrivă  neajutoraţi,  pierduţi  ori  rătăciţi,
           deşi, dinspre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, lim-
           pezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de po-
           leiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că
           s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător
           de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te o-
           bliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a fă-
           cut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor în-
           spre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea
           născătoare a nemuririi.
              Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de po-
           vara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe mă-
           sura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de al-
           ţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în
           picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de
           a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor
           cicatrizate te prinde între limbile focurilor care ard cenuşa în ca-
           re, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar
           aruncă pietre, iar pietrele, lovindu-se una de alta, se arate ca fo-
           curi de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă
           de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încear-
           că a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte ase-
                                                                       89
   86   87   88   89   90   91   92   93   94   95   96