Page 17 - Puţin, câte puţin
P. 17

Puţin, câte puţin


           fugim, doar pentru că dăm înţeles acelei vorbe care ne lasă credin-
           ţa că noi nici răi nu suntem, nici greşeli nu facem. Mai rău e că
           spunem asta doar când noi ne simţim judecaţi, niciodată când noi
           judecăm pe alţii, aşa cum facem zi de zi. Şi mai şi condamnăm în
           contumacie, mai şi îngrădim orice drept, pe mult timp viitor, pe
           viaţă sau chiar şi dincolo de viaţă, fără să ne pese de adevărul sau
           neadevărul judecăţii noastre.
              Nu mă ascund prin bălăriile cuvintelor frumoase şi adevărul îl
           recunosc. Şi, chiar dacă tu nu poţi acum să faci ca mine, să spui,
           hai să privim lumea prin judecăţile mele, ca să le şi îndreptăm, pe
           cât se poate... Auzim vorbele copiilor pe care ştim că de la alţii le
           ştiu, nefiind părtaşi la faptele de care vorbesc. Şi fuge gândul spre
           casa lui, la cei ce împrejuru-i sunt, despre ei vorbind. Şi vedem în
           vorbe pe cel ce-i este tată, pe cea care-i este mamă. Se mai şi-n-
           tâmplă ca şi pe ei, vreodată să-i cunoaştem şi nu ne miră că aşa
           cum i-am gândit îi găsim. Vedem faptele copiilor şi-n faptele lor,
           făptuitori, şi pe cei din juru-i găsim. Azi, pe drept, dar şi pe nedrept,
           şi pe cei străini de ei dăm vina. Dreptate avem, când despre cei
           mari vorbim, nedrepţi suntem când cei mici sunt iertaţi de ceea ce
           le sunt cei ce le stau aproape. Ne mirăm câteodată, când nu găsim
           decât  cuvinte  de  laudă  despre  copii  de  care  aflăm  că  mai  mult
           singuri se cresc, dar puţini fiind cei pe care îi ştim, uităm sau ne fa-
           cem că uităm, celor ce sunt, în altfel, ai oricui, “ai cuiva”, nu le ce-
           rem  să  privească  spre  cei  pe  care,  spunem  cu  un  fel  de  milă,
           “soarta i-a bătut”...
              Spune vorba veche, uitată mai mult decât toate altele, că „un
           copil  fără  tată  e  pe  jumătate  orfan;  un  copil  fără  mamă  e  în  în-
           tregime  orfan”. Nici  măcar  să  o înţelegem nu mai  vrem,  aşa  de
           orbi suntem azi, stând cu ochii doar în cele ce ni se dau ca în-
           văţături şi în legile ce s-au făcut ca să ne ia ochii şi să spoiască zi-
           durile nedreptăţii la care suntem puşi zi de zi, cu o dreptate strâm-
           bă. De la asta plecând, nu mai suntem în stare azi să ştim ceea ce
           mai întâi de toate a fost: oul din care a ieşit şi a crescut găina ori
           găina care primul ou a făcut. Şi, neştiind, ne putem afla măsura în
           care noi mai avem credinţă...
              Suntem la fel ca ceilalţi şi ceilaţi la fel ca noi sunt... După ju-
           decata ce-o facem altora, ce zici, ne putem privi pe noi? Nu crezi
           că totuşi facem judecăţi strâmbe?
              Putem să dăm un examen în faţa noastră, unul care să ne pre-
           gătească pentru cel ce-l vom da în faţa eternităţii, examen care,
           mai devreme sau mai târziu, îl vom da, negreşit? Căci, ştii bine ce
           se spune: Cine lasă în urmă copii, nu moare niciodată... Aşa zic,
           bine spus-a cine-a spus că ne suntem urmaşi, urmaşi fiind ai celor
                                                                       15
   12   13   14   15   16   17   18   19   20   21   22