Page 48 - Puţin, câte puţin
P. 48
Daniel-Dumitru Darie
De-ai putea fi una şi aceeaşi, cea din realitate cu cea din vis,
ori cea din vis cu cea din realitate, n-ar mai fi nici viaţa ta o ma-
re şi continuă, perpetuă contradicţie. Unii cred că te ştiu, unii
spun că te ştiu, eu nici una nici alta nu spun, dar nici nu pot să le
dau dreptate. Nici ţie, oricât de înţelegător, ori nepăsător aş fi,
nu-ţi pot da dreptate. Se prea poate să nu te ştiu, dar eu te cu-
nosc, şi în diferenţa dintre a şti şi a cunoaşte se manifestă pute-
rea de a crede, cea care nu dă doi bani pe cuvintele care n-au
faptele alături. Tu nu mai crezi în tine, nu mai eşti cea care să
vezi munţii cum ţi-i dobori la picioare. Acum poţi face multe,
dar o faci vânzând ori cumpărând puterea unui moment care,
stă la discreţia efemerităţii, mereu cu spatele întors la eternitate.
Dar eternitatea ţi-o vrei, ştii că în mare parte ţi-ai pierdut-o, şi to-
tuşi, cu mândrie, păşeşti prin mlaştină...
Dacă te întorci, nu te mai poţi duce, dacă te duci, nu te mai
poţi întoarce. Iar orizontul nu-i nici senin, nici înorat, ţi se arată
arzând şi-l bănuieşti de complicitate cu mine, dar de fapt eşti în-
grozită de ziua în care fulgerele Cerurilor focuri vor slobozi, ară-
tând feţele hidoase ale tăinuitorilor şi lăudătorilor, în a căror
vorbă, tu, te-ai încrezut şi în ale căror vorbe ţi-ai proptit hotărâ-
rea deznădăjduinţei şi a renegării propriei conştiinţe. Acum, zi de
zi pleci, deşi te întrebi, când tu cu tine eşti, cât de departe poţi să
ajungi dar noapte de noapte de întorci, deşi te întrebi, tu cu tine
fiind, dacă este posibil, sau este imposibil, înapoi să ajungi. Me-
reu fără răspunsuri regăsin-du-te în faţa a ceea ce ai fost când îţi
puneai în gând să fii ceea ce încă mai vrei să fii, te războieşti cu
cea care ai fost când te-ai hotărât să fii ceea ce eşti. Din prea
mare mândrie, te confunzi pe tine, cea de acum, cu cea de tot-
deauna, cea care mai poţi fi doar revenind de tot atâtea ori cât
va fi necesar pentru a-ţi scutura mâlul ce îţi intră acum, încet dar
sigur, în piele şi sub piele.
Să te renaşti nu mai ai timp, să o iei de la capăt nu mai poţi, să
ştergi urma întâmplărilor nu mai poţi. Tot ce mai poţi este să vii,
câteodată mai rar, alteori noapte de noapte, şi să-mi vorbeşti
despre viitorul ce-ar fi fost, deplângând viitorul ce îl porţi pe u-
meri ca pe o cruce a neputinţei de a-ţi da întâietatea de om în
lupta cu neomenia şi neşansa de a nu rezista tentaţiei promisi-
unilor cuvintelor dulci care promit marea cu sarea şi când se
ştiu cu sacii în căruţă, la picioare pun deşărtăciunea decăderii.
Neputinţa ta de a spune lucrurilor pe nume, încă existenta că-
utare a omului care, deşi pe sine s-a pierdut, vrea stăpânitor să se
ştie şi, stăpânitor fiind, crede că poate lovi pe la spate fără să dea
cuiva socoteală, este cea care-mi face visele să obosească, înda-
46

