Page 87 - Puţin, câte puţin
P. 87

Puţin, câte puţin


           în cap a face, pentru a se convinge pe ei că nimeni nu-i va con-
           trazice...
              De când aud, multe am auzit, de când înţeleg, multe am înţe-
           les, de când văd, multe am văzut. Şi-n tot acest timp, multe s-au
           întâmplat. Le-am păstrat, fără să-mi fie vrerea de a le păstra, pe
           toate. Nu mi-a fost dat să le uit chiar şi pe acelea pe care unii
           chiar le-au uitat, sau cele care s-a vrut a trece în uitare, pe cele
           fulgerător  trecătoare  sau  pe  cele  care  au  stat  cu  viaţa  la  masă
           multă vreme. Mi-au rămas, încrustate, adevărurile timpului fap-
           telor dar şi adevărurile timpurilor de după fapte, cele spuse, ca
           motive şi cele nespuse, urmările, cele puse la vedere oricui şi ce-
           le ce au ieşit singure la lumină.
              Însetat  este  drumeţul  ce  pe  drumurile  pustietăţii,  sub  arşiţă,
           bate lumea-n lung şi-n lat. Căutător de apă, oricâte ar avea de fă-
           cut şi la orice s-ar gândi, nu poate să nu fie, regăsindu-şi, prin
           chiar marea-i dorinţă de a-şi domoli setea, puterea de a merge şi
           a ajunge tot mai  departe. Şi-i este  loc ştiut izvorul, dar ştiută-i
           este  şi  fântâna  care  din  mâna  lui  Dumnezeu  s-a  arătat  făcută,
           pentru a fi asemenea izvorului care, tot din voia Lui, se dă că-
           lătorului prea ostenit, ce nu-şi are timp de a căuta o fântână care
           să-i poată şi pune repere drumului.
              Nevăzute sunt izvoarele, şi greu de găsit pe drumurile de câm-
           pie, uşoare, pe care oamenii, dornici mereu de uşor, merg în că-
           utarea lor de a-şi potoli dorul de altceva şi setea firească. Cele
           uşor de găsit nu prea sunt de folos, fiindcă stau prea mult pe gân-
           duri în a-şi lăsa apa să se facă, de trecători întâlnită în drumul lor,
           iar apa, stând prea mult degeaba, ori urcă la Ceruri, ori se strică.
           Izvoarele de munte, cele care trebuie mai întîi să se abţină a cur-
           ge la întâmplare, au apă numai bună de potolit pentru multă vre-
           me setea, pentru a reda viaţa celor pe cale de a se prăpădi şi a fa-
           ce vieţii loc liniştit de a se însufleţi în duh şi simţire. Şi-s tot mai
           rare şi tot mai spre înălţimi urcate, acum, când setea nu e doar
           ceea ce simt oamenii, ci şi ceea ce ei gândesc.
              Tot mai mulţi oameni însetaţi, tot mai multă dorinţă fiind, tot
           mai îndepărtate, greu de ajuns la ele fiind izvoarele, fântâni au
           săpat, ca să fie setei domolire şi firescului motiv de linişte şi tră-
           ire. Au tot săpat, mai adânc, spre izvoarele tainice dar curate, bi-
           ne  păstrate  de  pământurile  ocrotitoare,  ori  mai  puţin  adânc,
           pentru a se prinde apa care, mişcătoare în jos şi-n sus, în stânga
           sau în dreapta, printre nisipuri, adunând ce era din pământuri
           ori ce prin pământuri şi nisipuri se lăsa ascunsă doar cât să nu
           pară la îndemână. Şi-au fost cele adânci săpate, mai totdeauna,
           pentru setea adevărată, cele mai puţin adânci pentru a-i fi omu-
                                                                       85
   82   83   84   85   86   87   88   89   90   91   92