Page 110 - Puţin, câte puţin
P. 110
Daniel-Dumitru Darie
toate cele ce se întâmplă în trecerea lui ireversibilă. Greu de cre-
zut, greu de înţeles, greu de pus în limitele normalului pe care
toţi îl caută şi îl definesc după percepţii proprii... Greu de accep-
tat când se pun limite şi bariere întregului...
Praf în ochi, dacă e nevoie, străduitorii spre a face plăcut ve-
derii ceea ce vor ei, ori ceea ce sunt plătiţi să facă astfel, aruncă.
Spre a avea folos, nu se lasă înduplecaţi de nimeni şi de nimic,
iar dacă e nevoie, fără cruţare, lovesc. Lovesc ei când laţul se
strânge în jurul lor dar, mai înainte de a se ajunge aproape de ei,
înainte de a simţi arsura privirii ce-i face să nu mai poată deloc
spori, prin cei tocmiţi, a sta de pază ori a le fi soldaţi, pentru a iz-
goni şi a goni, la început prin convingere înşelătoare, prin spre-
rietură, prin ciudate întâmplări şi, dacă nici aşa nu le este cu pu-
tinţă, prin lovitură dureroasă, prin boală de moarte grabnică dă-
tătoare. Când nici astea toate nu reuşesc, platnicii ies la drumul
mare şi calea o aţin, pentru fapte ce se lasă crezute frumoase, ori
pentru tânguială, ori pentru forţare. Dar tot pentru a arunca
praf, ori sare, în ochi, ies...
S-a-nceput, dintr-un gând al necugetării şi-al dorinţei de mai
mult, din necunoaşterea altei bogăţii decât pe cea care are şi for-
mă şi valoare, care să poată spori şi care, aşa cum era, să fie mo-
tiv de mândrie şi laudă. S-a început pentru a se rupe neam şi a se
lega, spre a fi nefireşti drumurile, rânduite de firescul timpului şi
vieţii. S-a început din jinduirea la mai mult decât ceea ce exista.
Şi s-au făcut legături şi s-au făcut chipuri hâde, şi s-au îndreptat
drumuri spre iubire de arginţii uşuraticei cale de pierzare şi de-
cădere. Şi s-a însemnat cu semn la fluierul piciorului, înainte pă-
şitor al drumurilor astfel croite, altfel, cele păşite întâi cu piciorul
neînsemnat.
De mult mai devreme însă, dintr-un motiv ce doar venirea-l
ştia cu adevărat, şi singurul care ar fi fost posibil, cel care întâm-
plare sortită nefacerii ar fi fost, de n-ar fi fost însemnarea spre
mers nefiresc, din cealaltă parte, din partea care se credea şi încă
se crede curată, cea însemnată cu semn de totală decădere, s-au
pornit cele deschizătoare ale porţilor înspre adâncurile cele
întunecate. Iar întâmplarea s-a întâmplat, fără de amintire, ca să
fie mai greu de desluşit înţelesul, cel care, ascuns după omenesc
nărav şi după omeneşti năzăriri ale minţii întunecate, a deschis
uşa pe care oricare alte viforniţe, intrând, puteau să spulbere tot
şi să mute din loc totul, chiar şi rostul, chiar şi destinul. Şi s-a
deschis şi cum nimeni n-a ştiut să o închidă, întâmplarea fiind
neştiută, a rămas deschisă şi tot deschisă e încă, oricâtă forţare de
minte ar voi să o închidă, fiindcă, de dincolo de uşă, uşa care nu
108

