Page 57 - Puţin, câte puţin
P. 57

Puţin, câte puţin


           care au curajul de a fi demni, învăţare, se taie adevărul în bucăţi
           şi se foloseşte, de multe ori, nu pe de-a-ntregul, ci doar pe bu-
           căţi, fiind ascuns cel care nu place şi aratat doar cel care se lasă
           primit cu plăcere de oricine nu stă să se întrebe dacă adevăr care
           nu se clatină este, când se aseamănă cu o frunză desprinsă din
           coroana unui copac şi aruncată sus, acolo unde poate sta în ca-
           lea razelor soarelui, făcându-şi umbra mare, umbră pe care vân-
           tul, cel ce pe sus trecând, simţit nu se face, după cum îi e să bată,
           o mută, fără să fie ştiut motivul, de colo-colo. Şi, îţi spun, pentru
           că  trăim  în  vremurile  acestea  în  care  oamenilor  mai  plăcut  le
           este să plătească pentru a sta la umbra unei frunze aduse deasu-
           pra lor, decât să caute şi să meargă sub copacul din coroana că-
           ruia unii iau frunzele pe care le vând, numindu-le făcătoare de
           umbră binefăcătoare şi binecuvântată.
              Multe sunt cele care ar trebui să fie oamenilor, în altfel decât
           le este acum, spus, ca să poată să le fie viaţa plină de bucurii şi
           lipsită de mâhniri şi zbateri, de întâmplări care să îi pună mereu
           pe jar. Însă nu se spune şi mulţi, prea mulţi, bat drumul spre a-şi
           face rău aşa cum ar trebui să-l bată spre a-şi face bine şi se întorc
           din drumul spre a-şi face bine aşa cum ar trebui să se întoarcă
           din drumul spre a-şi face rău, unii neştiind să deosebească răul
           de bine, ascultând vorbele celor buni de vorbe, lăsându-şi sim-
           ţirile la o parte. Prea mulţi, prea mulţi se întrec a face înţelegeri
           noi, prea mulţi se numesc pe sine cunoscători şi fac praf şi pul-
           bere, cu aceste cunoaşteri fără înţeles, sufletul celor care cred pe
           acei care le spun că le pot aduce binele fără ca ei să se pună a
           face cu ei vreo schimbare înspre bine.
              La tine gândindu-mă, văzându-te pe pragul de trecere dinspre
           toate cele care sunt, întru totul, doar trecut, spre cele care vor să
           se  ştie  şi  ele  ale  trecutului,  cele  care  au  fost  ieri  sau  mai  sunt
           chiar  şi  azi  viitor,  şi,  îmbulzindu-se  înspre  tine,  te  roagă  ori  te
           ceartă, pentru a te lăsa destinului ce-l ai hărăzit, fiind timpul ca el
           să-şi facă lucrarea pentru care tu eşti acum, aici, fiind timpul de
           a te lăsa curăţită de tot ceea ce a fost rău înspre tine aruncat, ori
           de fapte care înspre rău te-au dus, ori au deschis poarta celor ce
           bune nu ţi-au fost, acum când mâna, spre a te ajuta, destinul ţi-o
           întinde, când cei care în pază te ţin, ştiind ceea ce îţi este scris, a-
           şa cum e dat, prin oameni lucrând, îţi spun şi eu, despre cum o-
           mul poate greşi, el însuşi împotriva sa, împotrivindu-se destinu-
           lui, lăsându-se să fie fără credinţă, gonindu-se  din faţa propriei
           sale  lumini  şi  măreţii  dumnezeieşti.  Şi  o  face  omul,  ţinând  a-
           proape amintirile trăirilor neîmplinite, parcă dorindu-şi să se îm-
           plinească acelea, dorindu-se întors cu faţa înspre acel timp, care,
                                                                       55
   52   53   54   55   56   57   58   59   60   61   62