Page 52 - Puţin, câte puţin
P. 52
Daniel-Dumitru Darie
contradicţie! El stă sprijinit pe certitudinea sa, care uneori nu ia
deloc în seamă certitudinile noastre, de multe ori chiar nu ştie
de ele... De undeva ne ştim, iar de nu ne ştim, ne vom şti în tim-
pul viitorului...
Nu ştiai că exist, nu ştiai că sunt atât de aproape de tine. Dacă
ar fi trebuit să ştii, n-am cum să mă întreb eu, mai degrabă tre-
buie să mă întreb eu dacă ştiam că exişti, dacă ştiam că eşti atât
de aproape de mine, dacă trebuia să ştiu că eşti prin preajmă?
Mai mult decât sigur, în lumea certitudinilor, nu aveam de unde
să ştim, şi nici certitudinea că vor urma paşi şi drumuri împreu-
nă, că vor urma praguri şi miez de nopţi împreună trecute, nu ne
puteam hazarda, nu puteam nimănui, oricine ar fi fost să alegem
spre a ne spune gândurile, nici nouă înşine, nici noi, unul altuia
nu ne putem azi spune. În lumea aceasta, a certitudinilor, a tu-
turor, în lumea în care gândul îşi pierde puterea în faţa faptelor
şi apoi revine ca simplă, uşoară sau grea, înălţătoare sau împovă-
rătoare întrebare despre ceea ce s-a făptuit, certă nu-i decât
fapta. Restul e adevăr sau minciună, după cum fiecare are pute-
rea să creadă, restul este doar ceva ce dă aripi ori înfricoşează,
ceva ce mai târziu, când se face plata sau se primeşte răsplata,
este numit, ca o uşurare, o întâmplare altfel sau la fel ca toate
celelalte, cele care mereu se întâmplă.
Te doare timpul care a trecut, mă doare timpul care trece... A-
ceastă la fel motivată durere i-a fost îndeajuns gândului să îşi a-
mintească puterea ce o are, când nu i se cere, de a aduce la lu-
mină, din timpuri pe care le poate străbate, vrute şi nevrute, tră-
ite şi netrăite, cele ce vor fi ca şi când au fost, pentru a nu fie
prea mare mirarea când vor fi, cele ce au fost, ca şi cum ar mai
fi să mai fie, spre a se ţine seama de înţelesuri, iar de nu s-au fă-
cut înţelese, pentru a se repeta întru aflarea adevăratului înţeles.
Doare durerea – fiind semn că întâmplări, neîntâmplate, aşteaptă
întâmplarea care să le dea întâietatea de a înlănţui fără să ne mai
ceară voie, fără să ne mai întrebe de ne-am pregătit ori suntem
pregătiţi pentru pasul păşit la fel ca toţi ceilalţi paşi, banal cum-
va, spre a nu se putea lăuda el însuşi cu ceva, pasul care dă faptei
contur iar urmarea îi dă nu doar formă definitivă, ci îl şi pune în
drepturi depline de esenţialitate – devine, în cele din urmă strictă
certitudine.
Mă gândeam să-ţi scriu ieri, să-ţi spun, la început despre cum
va fi vremea, şi să-ţi spun cum vor fi vremurile mai apoi, dar se-
dus de certitudinile sau, mai ales, de incertitudinile vieţii, de ba-
nalitatea riscantă şi grea de dus, a cotidianului, am lăsat pentru
zorii dimineţii, care, se spune, dau semne certe despre ziua care
50

