Page 87 - Puţin, câte puţin
P. 87
Puţin, câte puţin
în cap a face, pentru a se convinge pe ei că nimeni nu-i va con-
trazice...
De când aud, multe am auzit, de când înţeleg, multe am înţe-
les, de când văd, multe am văzut. Şi-n tot acest timp, multe s-au
întâmplat. Le-am păstrat, fără să-mi fie vrerea de a le păstra, pe
toate. Nu mi-a fost dat să le uit chiar şi pe acelea pe care unii
chiar le-au uitat, sau cele care s-a vrut a trece în uitare, pe cele
fulgerător trecătoare sau pe cele care au stat cu viaţa la masă
multă vreme. Mi-au rămas, încrustate, adevărurile timpului fap-
telor dar şi adevărurile timpurilor de după fapte, cele spuse, ca
motive şi cele nespuse, urmările, cele puse la vedere oricui şi ce-
le ce au ieşit singure la lumină.
Însetat este drumeţul ce pe drumurile pustietăţii, sub arşiţă,
bate lumea-n lung şi-n lat. Căutător de apă, oricâte ar avea de fă-
cut şi la orice s-ar gândi, nu poate să nu fie, regăsindu-şi, prin
chiar marea-i dorinţă de a-şi domoli setea, puterea de a merge şi
a ajunge tot mai departe. Şi-i este loc ştiut izvorul, dar ştiută-i
este şi fântâna care din mâna lui Dumnezeu s-a arătat făcută,
pentru a fi asemenea izvorului care, tot din voia Lui, se dă că-
lătorului prea ostenit, ce nu-şi are timp de a căuta o fântână care
să-i poată şi pune repere drumului.
Nevăzute sunt izvoarele, şi greu de găsit pe drumurile de câm-
pie, uşoare, pe care oamenii, dornici mereu de uşor, merg în că-
utarea lor de a-şi potoli dorul de altceva şi setea firească. Cele
uşor de găsit nu prea sunt de folos, fiindcă stau prea mult pe gân-
duri în a-şi lăsa apa să se facă, de trecători întâlnită în drumul lor,
iar apa, stând prea mult degeaba, ori urcă la Ceruri, ori se strică.
Izvoarele de munte, cele care trebuie mai întîi să se abţină a cur-
ge la întâmplare, au apă numai bună de potolit pentru multă vre-
me setea, pentru a reda viaţa celor pe cale de a se prăpădi şi a fa-
ce vieţii loc liniştit de a se însufleţi în duh şi simţire. Şi-s tot mai
rare şi tot mai spre înălţimi urcate, acum, când setea nu e doar
ceea ce simt oamenii, ci şi ceea ce ei gândesc.
Tot mai mulţi oameni însetaţi, tot mai multă dorinţă fiind, tot
mai îndepărtate, greu de ajuns la ele fiind izvoarele, fântâni au
săpat, ca să fie setei domolire şi firescului motiv de linişte şi tră-
ire. Au tot săpat, mai adânc, spre izvoarele tainice dar curate, bi-
ne păstrate de pământurile ocrotitoare, ori mai puţin adânc,
pentru a se prinde apa care, mişcătoare în jos şi-n sus, în stânga
sau în dreapta, printre nisipuri, adunând ce era din pământuri
ori ce prin pământuri şi nisipuri se lăsa ascunsă doar cât să nu
pară la îndemână. Şi-au fost cele adânci săpate, mai totdeauna,
pentru setea adevărată, cele mai puţin adânci pentru a-i fi omu-
85

