Page 92 - Puţin, câte puţin
P. 92
Daniel-Dumitru Darie
menea, te-ai mai putea lăsa pradă, acum, când le ştii neputinţa
de a face binele pe care, fără crâcnire, ţi l-ar promite, aşa cum de
atâtea ori ţi-au promis?
Se mai văd urmele paşilor tăi, văd tot drumul tău şi, dacă sta-
vilă stau vânturilor ce răvăşesc trecutul şi ţi-ar arunca pulberea
lor, săracă în orice înţeles, dar orbitoare şi bolnăvicioasă, tu crezi
că m-aş putea înfricoşa de visele care, pentru a le crede, de urma
urmei se agaţă, măsura luându-le-o, şi pasul măsurându-ţi-l, spre
a-i arăta praguri prea lesne de trecut, care spre drumuri înfun-
date duc? Din moarte, întorcându-mă, am venit şi tot de acolo
m-aş întoarce dacă ar fi să plec, ştiind că încă mai sunt căutători
de comori care pradă chiar şi pe cei mai săraci, aceeaşi care
pentru a-şi ascunde adevărata sărăcie, pe cei nevinovaţi i-au în-
vinovăţit de vinovăţia lor spre cei mulţi şi, cu mărunţişuri, te-au
făcut păr-taşă la neomeneştile şi necuratele fapte ale lor, de care,
în vorbe, se depărtau, cu vorba, când în faţă-ţi vorbeau, dar gân-
dul spre noaptea în care făptuiau, le era. Şi m-am întors şi rămân
până la moartea-mi omenească!
S-au sfârşit toate. Lasă-le să-şi trăiască odihna, ca odihna nop-
ţii să nu ţi-o mai fure. Lasă-le să-şi vadă de drumul lor, lasă-le în
seama trecerii timpului lor, care le este leac, cea care, dacă tot îi
dai câte un deget, te va ţine de vorbă până ce vor râde în hoho-
te, spunându-ţi că tu eşti preţul cu care şi-a plătit vama, unor va-
meşi hrăpăreţi, la trecerea lor, pe ascuns, a hotarului dintre iad şi
lume, pentru a-şi împlini rostul de amăgire a celor prea buni şi
prea iertători, mult prea iertători. Suntem amândoi, părtaşi la un
sfârşit al întregului ieri, trecem, împreună, împreunaţi, în plin
miez de noapte, în primul miez de noapte ce ne va fi tainic du-
hovnic al hotărârii de a ne trezi devreme, când zorii vor căuta
stinge felinarele nopţii, în prima zi a celor multe zile în care flo-
rile, ca prima dată, zi de zi vor înflori, rodnicia pământurilor îşi
va purta de grijă singură, când ploaia nu se va mai coborî din ce-
ruri mânioasă pe arsurile pietrelor golaşe, când, întâia oară, pa-
sul tău spre înalturi cerurilor nu-l vei mai opri, necunoscând a-
devărul şi diferenţa infinită dintre da şi nu.
Gata! E timpul! Întoarce spatele şi mergi înainte. Urmelor le
sunt eu păzitor, chiar vânturilor ce s-ar putea să se mai încumete
a veni pe urmele noastre, le pot ţine eu piept. La nevoie chiar de
urmele urmelor am să ţin cont. Tu mergi, mergi înainte. Nu te
mai întreba de ce ieri a trebuit să se sfârşească fără să îţi dea de
veste. Tu vei face ştiut, cu propria-ţi făptură, ceea ce va fi urma-
rea. Tu vei vesti veştile vremurilor împlinirii...
08.10.13
90

