Page 128 - Puţin, câte puţin
P. 128
Daniel-Dumitru Darie
Prin noi înşine, însinguraţi, chiar trişti, neputincioşi, ne recu-
noaştem printrele urmele paşilor, prea mândri pentru a ne privi
ca umbre cu un nume comun în întunericul în care dispare ori-
ce contur, în care culorile mor, cu toată strălucirea ce o aveau
cândva, când lumina le făcea să aibă şi nuanţe care să le facă dis-
tincte, căutăm ultima minciună care să ne umilească întru tot ce-
ea ce suntem, fluturând steagul puterii de a arăta altora drumul
singurătăţii şi reuşitei de a fi la dispoziţia altora, de a le fi de fo-
losinţă cât mai putem fi de folosinţă.
Ştim să ne facem rău, şi asta o vedem după ce eram încredin-
ţaţi că ne vom face bine. Când ni se apropie cineva, încredinţaţi
suntem că nu vrea să ne facă bine, cu tot răul ce ni l-am făcut
noi, în credinţa noastră de a şti ce este cu adevărat binele. Fiind-
că cel ce vine cu ideea unui bine, potrivnic binelui ce l-am avut
cândva, dar care rău a ieşit, ca rău îl vedem, deşi nici o dovadă
că rău ar fi nu avem. Avem însă mândria de a ne şti singurii ştiu-
tori a ceea ce e bine şi a ceea ce e rău, schimbători după cum ba-
te vântul plăcerilor pe care nu putem să ni le refuzăm şi al fo-
loaselor ce nu putem să le vrem doar ale meritelor, aşa cum ne
sunt date a le avea.
Singurătăţii să-i dăm credit ne-am învăţat, şi ne-am învăţat să
o ştim a avea puterea de a ne lăsa pe noi propriilor prea multe
alegeri, în vieţuirea pe care o numim trai, când toate le putem
rândui după cum ne vrem mofturile satisfăcute ori o dreptate
după cum se asemanănă cu noi, trasă să păr ori închipuită, ori
nerăbdării de a aştepta timpul ce se cuvine a-l aştepta pentru ca
toate să fie sortite după cum prin destin sunt date. Că i-ar fi sufle-
tului teamă de-mpărţiri ori de lovituri, ne spunem şi spunem, fă-
ră să ne întrebăm mintea cât de dreaptă e cu noi, de câte ori nu
se preface a fi curată ca apa izvorului de munte, deşi colcăi de
urzeli şi gânduri care urăsc şi nu iubesc, de gânduri care omoară
pe loc, fără a ţine cont de cine este dătător de viaţă, fără a ţine
seama că a veni pe lume nu înseamnă a învia... Că ne simţim a fi
de noi înşine întregiţi o spunem, speriaţi de şansa pe care, după
ce ne-am omorât, noi pe noi, singuri, singuri luându-ne dreptul
de a ne fi ucigaşi, viaţa şi Cel de viaţă dătător ne dă, ne-o dă, spre
a fi întregiţi prin aceeaşi lege care ne-a dat dreptul de a fi şi a o
respecta şi noi.
Prin noi înşine, hotărâţi suntem să fim mai puternici decât
viaţa, căreia îi punem ştreangul în care ajungem şi noi să ne tră-
im agonia aşteptării sfârşitului pe care, în virtutea a tot ce am
ales, singuri să-l trăim...
24.12.13
126

