Page 120 - Puţin, câte puţin
P. 120

Daniel-Dumitru Darie
           Din nimic ni se porneşte drumul spre a ne naşte şi nimic sun-

         tem după ce plecăm. Clipa de început, bănuită dar niciodată şti-
         ută, cea care prin alţii ni se întâmplă, şi clipa de sfârşit, cea care
         nimeni nu o poate şti şi care de nimeni nu depinde, sunt cele care
         ne definesc, sunt cele care ştiu ce rost avem sau cu ce rost ni s-au
         trecut zilele. Tot timpul vieţii în aceste două neînsemnate clipe
         încape. Toată înfinitatea clipelor vieţii prin aceste două clipe vine,
         de-acolo de unde toate vin, şi pleacă acolo unde toate pleacă. Ne-
         fiindu-ne cunoscute nouă, cei care nu avem puterea de a le cu-
         prinde pe toate dintr-odată, le negăm şi, negându-le, le punem pe
         seama minţii ori pe seama hazardului, condamnându-ne la o veş-
         nică judecată.
           De aproape plecăm înspre departe, de departe venim înspre a-
         proape.  Ne  numărăm  paşii,  ne  numărăm  faptele,  ne  numărăm
         trăirile şi simţirile, numărăm cu măsura tuturor trecerile sau aş-
         teptările, fiindu-ne, zicem noi, firesc, să ştim, doar plăcut nu ne
         este totdeauna, alteori neplăcut ne este gândindu-ne că prea re-
         pede au fost trecute cele bune sau, prea greu, cele ce văzute apoi
         ca bune nu ne-au fost sau nu ni s-au părut. Măsurile, chiar şi cele
         la fel fiind, nu ne sunt egale. Nu ne sunt, în nici un fel egale nouă,
         dar nici egale cu ale altora, şi ei făptuitori sau trăitori ale unor
         fapte  asemenea,  prin  toate  cele  ce  sunt  ale  firii,  ale  trăirii,  ale
         vieţii. Întrebându-ne de ce nu sunt la fel, dăm un fel de răspuns,
         după pricepere şi înţelegere... Mai departe nu putem trece, mai
         departe refuzăm să trecem, spunându-ne mai degrabă, că încă nu

         putem trece...
           Viaţa, într-un tot, prin toate câte o definesc şi o fac să fie ceea
         ce este, n-are limite, fiind un întreg Univers, parte şi el al Univer-
         sului tuturor. Fiecare stea e însemn al universului său şi în fiecare
         univers străluceşte o stea. Şi cu cât se apropie mai mult una de
         cealaltă, strălucesc cu mult mai mult, şi mai înspre vederea tu-
         turor ajung. Dansul strălucirii lor este mereu şi mereu mai fru-
         mos, şi tot mai multă lumină dau. Şi dansul le face să uite că totuşi
         ceva, chiar dacă şi el nu-şi prea lasă privirea dusă de la ele, trece.
         Este timpul, cel care pe toate le aranjează în şir, fără să greşească
         ordinea. Mereu acelaşi stând pe loc este începutul... Doar timpul
         trece!
           În  dansul  lor,  un  firesc  venind  dintr-un  departe  pe  care  nici
         gândul nu-l pătrunde, se adună într-un roi de stele, în jurul a ceva
         ce le ţine mereu aproape, ceva ce ele ştiu că de strălucirea lor se
         bucură, că de clipa când pălesc se întristează şi caută să le stea a-
         proape pentru a străluci. Bucuriile scânteierilor, tristeţea umbri-
         rilor,  pe  care  umbre  ce  au  uitat  să  înţeleagă  bucuria  dansului,
            118
   115   116   117   118   119   120   121   122   123   124   125