Page 74 - Puţin, câte puţin
P. 74
Daniel-Dumitru Darie
că dacă el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit să se înfrupte cel
mai straşnic, ci, când haita se ospăta din ceea ce el vânase, aş-
tepta întâi să se sature fraţii lui, mai întâi lupoaicele şi puii, cei-
lalţi apoi şi, la urmă mai mânca şi el câte ceva din resturi. De
multe ori însă rămânea flămând, dar asta nu-l tulbura, ştiindu-i
pe ceilalţi îndestulaţi.
Ceilalţi lupi, tocmai pentru puterea şi bunătatea lui, îl urau,
nu-l iubeau. Într-o dimineaţa, când obosit a adormit, s-au repezit
cu toţii, întreaga haită, asupra lui şi, cu o ură aproape asemenea
celor ce oamenii o pot avea, au voit a-l sfâşia. L-au atacat cu ura
celor care, neputând ajunge la înalţimea statuii, îi sfărâmă pie-
destalul, a celui ce, neputând să simtă căldura focului, toarnă apă
pe el să-l stingă. Lăsându-i să muşte, Lupul Alb nu s-a clintit, deşi
cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toţi. Nu îi înţelegea, nu le în-
ţelegea dorinţa de a-l omorî, nu le înţelegea motivele. Şi, deşi
era animal, ochii lui erau înlăcrimaţi. Nu putea pricepe de ce
chiar şi fraţii lui, chiar şi mama sa au făcut asta... Şi a rămas pe
loc. Văzând cum râuri de sânge se scurg din el, cum blana lui al-
bă se umple de sânge, înroşindu-se toată, ceilalţi lupi au fugit în-
groziţi. El a rămas acolo şi viaţa i se scurgea spre pământ, ca o
jertfă adusă Luminii albe a Cerului.
Ar fi murit negreşit dacă o Forţă a Cerurilor, de nicăieri venită,
nu l-ar fi ridicat, parcă spunându-i: “Scoală-te! Scoală-te şi vâ-
nează!”. Şi s-a ridicat...
Lupul Alb nu a pierit. A rămas acelaşi animal falnic, dar de a-
tunci nu a mai căutat tovărăşia nimănui şi nu a mai vânat decât
de unul singur. Dar, chiar dacă era singur, nu se ascundea. Se în-
tâmpla ca, de multe ori, câte un lup sur să fie atacat de vreun
urs; atunci, din neştiutul codrului, el apărea, îl scăpa pe cel pri-
gonit, şi dispărea numaidecât în liniştea pădurii. Sau, tot de mul-
te ori, câte un cerb sau vreun bivol năprasnic era greu de răpus.
Atunci Lupul Alb venea şi dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai
lăsa ca înainte toată prada haitei, ci întâi îşi alegea cam cât ar
mânca el în trei zile, îşi lua halca de carne şi se pierdea în desişul
codrului, tot la fel de nevăzut, cum şi apărea. Dar nimeni nu i-a
mai aflat, vreodată, sălaşul...
De după vreme cînd a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost în-
soţit cu nimeni. Era tânăr, era prea tânăr când sufletul lui a fost
ucis pentru prima data, atunci când haita a vrut să-l răpună, îm-
pinsă de acea forţă care îndeamnă la orice gest pe cei cu nimic
mare, nici suflet, nici gând. I-au ucis sufletul dar, născut fiind şi
nu făcut diferit, Forţa Cerurilor l-a reînsufleţit. Forţa Cerurilor
fiindcă doar o asemenea forţă, cea care face altfelul să apară în
72

