Page 117 - Puţin, câte puţin
P. 117

Puţin, câte puţin

              Trasul nou drum, drept n-a putut de la început să fie... ba mai

           sufla, în rafale vântul, ba paznicii mai aduceau pe-aproape câte un
           trecător într-ale sale, ori un simplu pierde-timp, ba paznici de pe
           la alte case ori mercenari plătiţi cu mulţi bani mai erau aduşi de
           ei să vadă ce mai rămăsese din ceea ce fusese odată casa, şi toate
           se vedeau, erau acum urme care nu piereau. Şi mai erau soldaţii
           plecaţi pe cine ştie unde care, nemaştiind cum stau lucrurile prin
           acea  curte,  cu  bocancii  lor  mai  rupseseră  marginile  drumului.
           Anevoie încă se putea merge de la casă la poartă şi greu, sau mai
           deloc, de la poartă la casă. Nici măcar hoţii nu încercau să sară
           gardul, chiar şi cei care nu ştiau de paznici, doar pentru că se în-
           trebau dacă mai au ce fura, dacă merită să caute ceea ce le era de
           trebuinţă,  dacă  această  căutare  n-ar  fi  fost  decât  o  zadarnică
           pierdere de vreme. Vedeau ferestrele sparte, proptelele zidului,
           întunericul dinauntru, simţeau răceala vântului ce le sărea în cap
           şi în spate, şi-şi vedeau de alte drumuri şi alte treburi.
              Vedeau Cerurile că după ce atâta timp stătuse îngheţată şi în-
           tunecată, albă rămăsese casa, descoperită de acoperiş, vedeau că
           drumul înspre spate începea să se crape, rar mai fiind bătut de
           pas de om. Şi văzuse cum acel zid, proptit, căuta spre înalturi să
           vadă  înseninarea,  aşteptând  înseninarea.  Cerurile,  doar  ele  mai
           puteau face ceva şi doar ele ştiau că se mai poate face ceva... Un
           soare nou, un altfel de soare, un soare care să poată pătrunde în-
           tunericul şi care, cât ţine noaptea să nu stea ascuns ci să-şi lase
           raze care să privească tot ce se mişcă împrejurul casei, care să
           dea cât de cât lumină şi în casă, care să stea deasupra ca acoperiş,
           trebuia să trimită, un soare care să nu ardă, un soare care să nu
           usuce prea repede totul, când casa se voia iarăşi casă, ştia că tre-
           buie să trimită.
              Un soare altfel, un soare care să cuprindă curtea întreagă, care
           să lumineze peste tot, un soare care să fie prins doar de înaltul
           Cerurilor, care să n-aibă teamă de risipire, care să poarte semnul
           crucii  fără  nici  o  urmă  de  îndoială,  pentru  a  putea,  cu  ea  şi  în
           numele ei, să pună pe paznici pe fugă, să poată să vadă când se
           porneşte vreun viscol, când se arată câte-un nor de ploaie, care să
           privească şi spre ziduri ca fiind parte din casă, şi nu s-ar putea
           casa  să  fie  casă  fără  ele,  care  să  dea  strălucirea,  luminoasă,
           firească a ferestrelor, care să readucă uşa la rostu-i firesc, să facă
           din casă loc potrivit pentru a-şi avea pe cei ce trebuie să locuiască
           în ea şi să o ajute să şi-i aibă grabnic. Şi i-a fost trimis tocmai când
           paznicii dormeau şi uraganul, domolindu-şi furia, îşi căutase de
           lucru,  dărâmând,  altă  casă,  socotind  cât  mai  are  de  aşteptat
           pentru a-şi împlini dorinţele.
                                                                       115
   112   113   114   115   116   117   118   119   120   121   122