Page 20 - Puţin, câte puţin
P. 20
Daniel-Dumitru Darie
lacăte la porţi. Şi nu frica e cea dintâi, cea care să-l pună pe gân-
duri, ci neputinţa de a şti ceea ce au alţii pentru a putea avea şi el,
primind sau luând, fără a-i păsa de cei care n-ar mai avea astfel,
oricâtă nevoie ar avea ei şi oricât, fără motiv, ar ţine el. De multe
ori am vrut să îţi spun asta, de multe ori, pe când vorbeam despre
unele sau despre altele, despre tine sau despre mine, am auzit che-
ile zornăind şi chiar lanţurile care, înainte de a a se învârti cheia în
încuietoare, se auzeau, făcând mare zarvă, cum legau până şi bala-
malele să nu se poată roti. Auzeam asta, dar nu te-am întrerupt,
erau fapte care te-ar fi oprit din a spune ceea ce aveai, atât de fru-
mos, despre frumos, de spus. Dar acum, că ţi-ai lăsat un timp de
privire asupra lumii, şi de ascultare a altor vorbe, mai puţin fru-
moase şi mai frumos spuse, îţi spun... Îşi spun ca să îţi aminteşti şi,
amintindu-ţi, să înţelegi de ce atâtea porţi vezi închise şi de ce unii
ţin să te convingă să îţi închizi, pentru totdeauna, porţile sufletului
şi uşile faptelor.
Ruptă e puntea pe care oamenii puteau, când lumea era altfel
şi ei gândeau altfel, să treacă de pe un mal pe altul al prăpastiei ce
desparte, fără regrete, cu propria-i măsură, fără voia sau ştiinţa ce-
lor ce o treceau. Acum abia de mai încearcă să o treacă, ori abia de
îi mai aruncă o privire, ştiind-o, dar preferând să o uite, ca şi cum
gândul lor că, niciodată, multe din faptele lor nu vor fi ştiute, nici
măcar gândite de cineva ca fiind ale lor. Ruptă e, dar mai e şi lu-
necoasă, pentru cei ce nu pot sta drepţi, în faţa oricui, chiar şi a
lor, şi siguri pe ei înainte de toate. Şi poate nimic nu s-ar întâmpla,
poate n-ar fi aşa de mare temerea de ea, de n-ar fi înclinată mereu,
trasă de malul pe care stau faptele, pentru sine, mereu în jos, astfel
că cele pentru alţii făcute să fie, fără tăgadă, ca fiind de folos făptui-
torului. Şi aşa ajung mulţi, crezând că şi dacă alunecă, tot bine le e,
să cadă în gol, supăraţi pe toţi cei pe care îi văd urcând, greu, cu
unghiile prinzându-se să nu o ia înapoi, ori chiar să şi cadă, spre
malul de sus, spre malul pe care nu doar raze răzleţe de lumină a-
jung, ci chiar Soarele stă şi se odihneşte, îmbrăţişând tot ce găseşte
aproape.
E la-ndemâna oricui, este uşor oricui, să aibă orice... E la înde-
mână, dar nu doar pentru că dorinţa e a clipei, şi nici când se vrea,
doar pentru că se vrea şi este nevoie de ceea ce se vrea. De-aici,
pentru cei ce nu reuşesc să înţeleagă, greul începe, neavutul le dă
târcoale, şi încep să facă nefăcute, împotriva altora. Ei vor şi tot
vor, uneori primesc, dar ceea ce primesc pierd, şi iarăşi vor, ba
chiar iarăşi li se dă şi pierd, iar de nu li se dă, nu mai stau să se în-
trebe de ce vor, se pun să ia. Vezi asta peste tot, la mulţi, de la copii
la cei de la care copiii copiilor lor învaţă. Şi de asta văd, până se
18

