Page 122 - Puţin, câte puţin
P. 122
Daniel-Dumitru Darie
Chiar şi ceasul măsoară timpul prin unicităţi. Doar un tic şi a-
poi un tac, îi dă prima lui măsură, cea care, aşa cum oamenii au
găsit de cuviinţă, le măsoară trecerea. Oamenii l-au inventat şi au
inventat măsura, respectând, ca orice creaţie unicitatea. Inven-
tându-şi măsura propriei treceri, şi-au dat singuri dovada trufiei
şi mândrie de care sunt în stare. Pentru că tocmai ei, creatori
pentru lumea lor, aşa cum ei, în lumea Creatorului au fost creaţi,
au vrut şi cu osârdie vor să se asemene Lui, fără să stea să gân-
dească dacă vreodată s-ar putea ca cele de el create, lui să i se a-
semene... Şi, ca să-şi dovedească fără dubii vrerea, au început să
iasă din tiparul unicităţii prin fapte sau agoniseli, modul lumesc
de a-şi dovedi putinţa.
Una lângă alta stau agoniselile şi fuga după una sau după alta,
mai multe decât pentru o viaţă necesare îi sunt, îl face să se piar-
dă în tot felul de idei pe care le ia, în clipa de decizie, ca fiind cele
mai bune. Şi chiar şi mai târziu, când încă e devreme, alte şi alte i-
dei, agonisite de pe oriunde, şi le face blazon pentru a-şi da o ier-
tare de faţadă. Iar când nimic nu mai încape în cuvinte şi înţele-
suri, pentru sine dar şi pentru alţii, ca să poată să iasă cu faţa cu-
rată, “aşa a fost să fie” le pune la un loc pe toate, în acel loc în care
se mimează adevărul, preferându-şi un mers asemenea celui di-
nainte, prefăcându-se a fi drept, preferând a nu crede coclaurii
din juru-i.
Adunături de nimic, pentru o viaţă care se raportează la o sim-
plă clipă, fie că este ea cea de început ori cea de sfârşit. De-ar fi
fost să nu-şi facă din cele ale Pământului repere, de n-ar fi luat
drept reper Pământul, împărţindu-şi-l, folosindu-se de sine pen-
tru a-şi găsi o cale de a se întina şi de a-şi întina clipele vieţii prin
dureri şi bucurii ale unor fapte nefireşti care doar bucuria mân-
driei sau a neînţelegerii rostului şi menirii îl au faţă de cele fireşti,
şi-ar fi avut timp de el. Avându-şi timp de el, clipele trăindu-le,
viaţa şi-ar fi ştiut-o întreagă şi aproape nesfârşită. Păcătuind faţă
de sine, s-a dedat la a lăsa celor următori, agoniseli: bogăţii, năra-
vuri, cunoştinţe, boli, plăceri, suferinţe, credinţe, necredinţe, nu-
me şi renume. Şi cel mai mult au făcut-o cei mai puţin ştiutori ai
propriului rost.
Ireversibilă-i trecerea clipelor, de la cea dintâi, cea unică şi ire-
petabilă, până la cea din urmă, la fel de unică, la fel de irepetabilă,
cu nimic diferite de toate celelalte. Fiindcă aşa cum e prima şi
cum e ultima, toate au pe cea dintâi şi pe cea din urmă, Nimic nu-i
repetabil, doar omul îşi închipuie imposibilul. Nici ceea ce el
creează nu e repetabil, nefiind o copie, ci un altceva... Ca şi viaţa...
25.11.13
120

