Page 134 - Puţin, câte puţin
P. 134

Daniel-Dumitru Darie

            Căi, pentru noi neînţelese, îşi are viaţa ca să ne redea adevă-
         rului. Ne lasă paşii mari, apoi, brusc, ni-i taie. Ne taie multe legă-
         turi, ne taie putinţele. Ne taie şi de ce este rău, dar mai ales ne ta-
         ie de ce este bun. Pe cât de mult ne încăpăţînăm să rezistăm la
         ceea ce ne-a fost traiul, pe atât de mult ne taie, ne izolează, ne
         duce în margini de lume. Dar nu ne uită acolo, ne lasă doar atât
         cât noi să uităm, sau chiar ne obligă să înţelegem răul ce l-am fă-
         cut  altora,  făcându-ni-l  nouă.  Îl  conştientizăm  sau  nu,  ea  ştie
         cum să ni-l îndrepte. Apoi ne pune ceva în faţă, pentru ca noi,
         vindecaţi  sau  nu,  să  alegem.  Cu  cât  suntem  mai  aproape  de
         cum-pănă, cu atât mai mult ne pune ceea ce ne este necesar. În-
         să nu ne ia şansa neşansei, nu ne pune în sfere de cristal, ne dă
         dreptul la alegeri fără să ne atenţioneze cu “Da” ori “Nu”. Putem
         alege vindecarea cuţitului înroşit, înfipt direct în rană, sau putem
         alege otrava, veninul dulce, care omoară, încet, mai tîrziu, dar
         sigur, chiar şi speranţa. Putem alege să ne întoarcem la cei ce
         ne-au lovit şi, acum, pe la spate, nu stau, nu s-au împăcat cu lo-
         vitura  ce-au  dat-o,  şi  încă  lovesc,  dar  putem  alege  şi  tăietura
         grea, dureroasă, ruptura, cea care spulberă şansa de victorie a
         cotropitorului. Din istoria lumii, veche, ne vin exemplele... Dacii
         au ars podul de la Drobeta şi romanii nu i-au putut cuceri în pri-
         mul război. Dacă şi a doua oară îl ardeau, învinşi n-ar fi fost, Doar
         că ei au ales să-şi facă o armată puternică în loc să slăbească le-
         gătura cu cei care îi voiau învinşi... Şi noi la fel, de multe ori fa-
         cem. Pentru că ni se pare greu. Greu este acum, dar tocmai acest
         greu nu ne lasă gândul să meargă înspre necesarul mâine, du-
         cându-se înspre ştiutu-i ieri.
            Armata puternică asemenea este faptelor proprii, care nu ţin
         loc de minte sau de suflet. Sufletul este conducătorul, coman-
         dantul armatei. O armată puternică, dar condusă de un coman-
         dant slab, pierde războaiele, chiar dacă mai câştigă câte o luptă.
         O  armată  mică,  slabă,  condusă  de  un  comandant  puternic,  va
         învinge totdeauna, va pierde lupte, dar războiul îl va câştiga. Un
         comandant puternic îşi va alege generali pe măsura sa. Un suflet
         mare, puternic, va avea mintea, cea care-i pune în practică pute-
         rea, ageră, vioaie. De suflet să ne îngrijim, şi ne va fi mintea sănă-
         toasă, şi ne va fi trupul sănătos. Să nu dăm gândului puterea de
         simţire, căci tot gândul ne va lua la întrebări şi tot el ne poate
         face să ne pierdem minţile. Nici minţii să nu dăm puterea de a fi
         conducător suprem, fiindcă, tocmai ea, neştiutoare a toate fiind,
         fiind cea care învaţă, prin căutări va încerca să meargă mai de-
         parte. Dar încercarea este tocmai riscul ulciorului dus prea des
         la apă.
            132
   129   130   131   132   133   134   135   136   137   138   139