Page 65 - Puţin, câte puţin
P. 65

Puţin, câte puţin


           să găsească pentru ca liniştea de dinaintea furtunii care a rupt o
           parte  din  ea,  să  şi-o  regăsească.  Ca  şi  cum  ar  avea  puterea  să
           creadă că poate găsi ceea ce i se potriveşte, încearcă potrivirea
           cu ceea ce îi iese în cale, fără a putea discerne dacă se mişcă spre
           acel ceva fiindcă este în mişcare ori este atrasă de acel ceva, ori
           este atrasă de adâncitura în care acel ceva stă. Aşa ajunge ca să
           se coboare în noroaie şi adâncul bălţitor urât mirositoare şi pline
           de  gunoaie,  aşa  ajunge  să  se  murdărească  de  nu-şi  mai  simte
           golul, crezându-se reîntregită, fiindcă noroiul, lipicios fiind, o ţi-
           ne în loc şi o lasă a crede că totul e foarte bine, că şi-a găsit liniş-
           tea. De fapt aici este înşelătoria noroiului care încearcă să treacă
           pe lângă lege, să se arate ceea ce nu este, ba chiar să se arate că
           este ceea ce trebuie, pentru bilă, în acest caz, pentru orice altce-
           va, de altceva îl ia drept liniştitor şi întregitor.
              Şi aşa cum ajunge în noroi, la fel de bine, în grăbita-i căutare,
           se poate lovi de pietrele cele tari, alte şi alte bucăţi, mai mici, ru-
           pându-se din ea, de ajunge să nu se mai potrivească, pe de-a-n-
           tregul şi cu totul, ori deloc, ceea ce-i era potrivit...
              Asemenea este păcatul alegerilor pe care omul le face şi le tot
           face, în fiecare clipă a lui. Asemenea bilei care tot caută, fără în-
           cetare, ceea ce îi lipseşte pentru a se reîntregi şi pentru a-şi găsi
           fireasca linişte, aşa-i şi  omul care,  luându-şi  motive de alegere
           unele sau altele, de pietre tari se loveşte, prin noroaie calcă sau
           chiar stă o vreme. Bila, plină de noroi, nici căutare grăbită nu mai
           are, nici privită nu mai este la fel şi, de nu se aprinde un foc, ace-
           la care, arzând să se usuce noroiul tot, şi să se desprindă după ea,
           de nu a putut să o spele apa din rouă sau din ploaie, undeva, în-
           tr-un colţ, într-o margine va ajunge pierdută şi uitată, până ce,
           cândva, o va găsi-o şi-i va găsi folosinţă. Dar, de multe ori, doar
           prin focul ce o transformă într-o altă bilă, nouă, o bilă care, adu-
           nând  toate  bucăţile  rupte,  se  redă  folosinţei  lumii.  Pentru  om,
           focul care usucă noroiul şi-l face singur să se depărteze, este su-
           ferinţa, apa care-l spală este acceptarea a ceea ce i se dă... Dar şi
           aici omul încă alege, căci cine vrea să stea în ploaie? Cine mai
           crede  că  stând  în  ploaie  nu  îi  va  fi  după  aceea  rău,  nu  se  va
           îmbolnăvi? Cel care a îndurat arşita soarelui găseşte totdeauna
           ploaia ca vindecătoare?
              Multe sunt cele ce-i sunt sprijin omului în alegerile pe care le
           face. Întru începuturile vieţii sale, mai totdeauna, de nu-i stă ce-
           va în cale, de nu-l împinge cineva de la spate, alegerile sunt bine
           făcute şi legate de ceea ce este el ca om. Dar când se mai înde-
           părtează de începuturi, când cineva-l îndrumă, când cineva-l for-
           ţează ceva să facă, ori când el îşi ia ca exemplu ceva ce vede la
                                                                       63
   60   61   62   63   64   65   66   67   68   69   70