Page 125 - Puţin, câte puţin
P. 125
Puţin, câte puţin
ceea ce boală ajunge să fie. Şi pierdem timp căutând, şi pierdem
timp cu aşteptarea sănătăţii care nu se poate, nu se mai poate,
astfel, toată niciodată regăsi. Căutăm lecuitori şi leacuri, dar nu
avem timp să aşteptăm, vrem totul repede, vrem imediat, ca şi
cum cele de dinainte fapte, zile şi ani făcute, bine ne-ar fi făcut,
de bine ne-au fost, iar ceea ce trebuie făcut rău ar fi, fiindcă re-
pede rău se pate face, încet se face binele. Rău răului însă nimeni
nu poate face spre a se face binele bine, numai rău binelui uşor,
oricine poate face. Răului greu cineva i se poate împotrivi, bi-
nelui oricine poate să-i fie potrivnic. A vindeca nu-i la îndemâna
celor care ştiu să facă rău, pentru că tot cu un rău aceia vor vrea
să vindece. Doar cei care nu ştiu să facă rău pot face bine, doar
ceea ce ştiu să nu strice şi mai rău ceea ce este deja stricat, pot să
repare, pot să vindece. Cei ce ştiu calea răului, nu au cum să ştie
calea binelui, fiindcă nu-i calea răului drumul invers pe calea
binelui şi nu-i calea binelui drumul invers pe calea răului. Cui pe
cui se scoate, dar cuiul ruginit nu cu un cui ruginit se poate
scoate, ci doar cu unul nou, curat, şi neatins de nici o putre-
ziciune, de nici o neputinţă. Altfel, cuiele ruginite se pot împinge
unul pe altul, dar oricare se poate rupe şi, odată rupt vreunul,
nimic nu se mai poate face.
Timpului nu-i dăm valoare înainte de a şti că a trecut, de a
simţi, pe propria piele, în trăirile şi gândurile noastre, în faptele
noastre, trecerea, ireversibilă. Tocmai faptul că nu-i dăm valoare
ne face să nu-l privim ca fiind al nostru, ca fiindu-ne bun sfătui-
tor ci doar ca cel care nemilos ne biciuieşte, fiind ceva care de la
sine se trece. Îl tot vrem înapoi şi doar ne împăcăm cu ideea că
nu se mai întoarce. Uneori învăţăm, în ceasul al doisprezecelea,
că-i mai putem încetini trecerea, nelăsându-l pe lângă noi tre-
cător, alteori, nici măcar când se aud clopotele pregătindu-se să
bată trecerea din vremea în care orice este posibil, înspre cea în
care greu este posibil şi o banalitate, nu ne lăsăm nici măcar o
clipă s-o trăim în felul în care el ne-ar face-o frumoasă, ţinem cu
tot dinadinsul să-i arătăm că până la urmă reuşim ceea ce atâta
vreme n-am reuşit, rămânându-ne, până la urmă bucuria, ori ne-
cazul, de a ne da bătuţi, de a ne pleca privirea în pământ, cău-
tând, înspre trecut, urmele trecerii lui, urmele pe unde noi am
lăsat paşii să calce pe propria viaţă, pe bucuriile ce ni le-am re-
fuzat, dând plăcerii clipei puterea de a se autoîncorona regină a
bucuriei şi chiar a-şi aroga, emfatic, nuanţele a ceea ce nu este
decât o fulgerare, fericirea, şi, mincinos, dreptul de a se numi
împlinire, lăsându-ne furaţi de prea strălucitoarea efemeritate.
06.12.13
123

