Page 28 - Puţin, câte puţin
P. 28
Daniel-Dumitru Darie
destul ca să înceapă încondeierea, de cei deprinşi cu meşteşugul
încondeierii, şi-apoi cel ce-l ştiu rosti, ştiind sau neştiind cum îna-
inte de încondeiere arăta, îl rotunjesc spre a se putea singur duce
în lume şi singur a trece prin faţa tuturor, ca să fie văzut şi ţinut
minte ca ceea ce este de folos şi de spus altora tot spre folos.
Cui pe cui se scoate, vechi pe vechi se schimbă, însă foc cu
foc nu se stinge, şi nici cu apă, apa nu se usucă... astea nu se ştiu
doar de cei deprinşi cu rostul lumii, până mai ieri se spuneau de
către toţi. Şi nu îi stătea pe atunci nicicui gândul la ac şi nici la
cuiul în putreziciune bătut, până ce unora, sătui de a aştepta ce-
ea ce, pe drept, nu li se cuvenea, nu le-a mai fost de ajuns să fie
ei cei ce vor, s-au gândit că dacă toţi vor fi la fel de dornici ca şi
ei, vor avea ceea ce-şi doresc şi, pe deasupra, şi ceilalţi, cei care
îşi puteau şi ei dori şi avea, îi vor preamări şi sluji în a fi cât mai
bine văzuţi de toţi. Ei au fost cei dintâi ce s-au gândit la putrezi-
ciunea lumii şi primii ce s-au gândit că din putregai cuiul şi cu
acul se scoate. Acul doar trebuia făcut, dar făcut din ceea ce era
făcut cuiul, să fie la fel, ca să se creadă în puterea lui, la fel şi cu
acelaşi folos. Ştiau că minciuna poate fi ascunsă şi se poate să fie
crezută ca adevăr dacă aluatul ei pare a fi la fel cu aluatul adevă-
rului, schimbate fiind doar cele ce nu se văd, aşa cum pâinea cea
neadevărată tot pâine se crede ca fiind, din aceeaşi făină fiind fă-
cută, ca şi cea adevărată. Cea neadevărată totdeauna arată bine
pe dinfară, doar cei care cunosc gustul adevărat, al pâinii, ţin
cont de coaja care o aruncă în ochii celor prea grăbiţi şi furaţi de
frumuseţea ei.
Lac de e, broaşte se găsesc, iar dacă nu sunt destule, prin bălţi
se pot creşte. Destule fiind, din lacuri bălţi vor face şi, de vor mai
fi lacuri pe undeva, pierdute sau rătăcite, să-şi dorească bălţi să
fie, spre a se şti cunoscute asemenea lor, broaştele nefiind tăcute
asemenea peştilor din adâncuri care fac prea multă treabă, însă
nu fac deloc gălăgie şi nu atrag nici o privire.
Acul l-au făcut şi l-au numit dreptate, dar o dreptate aseme-
nea acului care din cui a fost făcut, subţiindu-l, aruncându-se o
parte, partea care-i dădea puterea şi tăria de a intra în orice, nu
doar în putreziciunile în care acul, cu vârful degetului împins,
intra fără să simtă strânsoarea care l-ar fi dat de gol că nu e cui ci
ac. Aşa e şi dreptatea timpurilor noi, uşor de prins şi de purtat, la
vedere, în gulerul cămăşii, fiind de înţeles că aşa se vor putea
convinge cei încă neconvinşi că cel ce o arată altora e în stare să
sufere de va încerca să nu stea drept, dovada de dreptate asta
fiind, şi nimic mai mult. Şi uşurată fiind, de pe un guler pe altul
se putea muta tot uşor. La vedere poate sta ziua, dar poate sta, în
26

