Page 12 - Puţin, câte puţin
P. 12
Daniel-Dumitru Darie
loc pentru toate, dar nici o clipă nu ne gândim că doar pentru
două realităţi ale vieţii nu ni-i dată nici vrerea nici alegerea, me-
reu acelaşi având începuturile şi sfârşiturile, cele ce singure defi-
nesc adevărul. Nici măcar timpului nu se supun, fiindcă tocmai
ele sunt cele care dau timpului înţeles.
Ard în noi ca văpăi, ori ne dau fiori reci, gândurile... Depărtări-
le, dacă ar fi să se poată, le-am scurta, când ne pare a fi bine, şi,
când mărindu-le ne-ar fi bine, le-am face tot mai mari. Niciodată
invers, niciodată altfel. Căutăm începuturi şi căutăm sfârşituri
sfredelind munţii care nu ar fi munţi de nu le-am da, din minte,
înălţimi, şi nu i-am face mai de nemişcat decât munţii. Căutăm
sfârşit începuturilor dar niciodată început sfârşitului, uitând că
nimic nu începe decât sfârşind ceva ce e asemenea a ceea ce
vrem să înceapă. Când vine fără veste un alt început, n-avem pu-
terea de a lăsa ceva pe care ducându-l spre nesfârşit, omoară ori-
ce alt început. Vinovatul clipei, găsit totdeauna, este binele, ce
prinde forme după vrere şi neputinţă.
Vrei azi să fie alfel ceva ce ieri a fost aşa cum a fost, şi nu i-ai
dat înţelesul de azi? Nu, nu poţi, este ceea ce nu eu spun, ceea
ce şi tu, chiar aşa neiertătoare, dintr-odată cu faptele care n-au
fost doar ale tale, le pui în seama celor ce ţi-au fost şi le-ai fost
părtaşă, şi cauţi vinovăţia lor, ca să-ţi faci bine, ca să nu simţi vi-
novăţia pe care ştii că o ai. Pentru acest bine tai în două orizon-
tul şi laşi, tot ce te prinde în hora adevărului, în seama oricui, în
seama nimănui chiar, căci tot ce este dincolo de linia tăieturii
devine doar altcineva, ori doar un neesenţial altceva, indiferent
ce era ieri. Cu gândul, revanşard, cauţi să te rupi, tai, separând,
totul la nici un sfert de vorbă înţeleasă, de tine departe, şi îţi spui
că orice se poate... Eu nu sunt convins, eu nu am puterea să cred
că cenuşa în capul altora aruncată, ori cenuşa în propriul cap
pusă, este semnul puterii adevărate şi este semnul adevărului
imaculat.
Ieri, mână în mână stătea începutul cu ceea ce era continu-
area. Ieri era ieri... ştiu vorba, dar azi de ce oare ţi se pare că
mâine este prins în contururile sfârşitului, te întrebi? Greu îţi este
să crezi, dar adevărul sfârşitului stă sprijinit pe un alt început, tot-
deauna îl găseşti sprijinit pe începutul al cărui sfîrşit îl ademe-
neşti, prin teama de ceea ce nu-i dă libertatea de a creşte spre
nesfârşit. Nici un stejar nu creşte falnic de stă sub coroana altui
stejar falnic, dar care are rădăcini adânci, pentru că nici lumina
nu-i este de ajuns, nici rădăcinile nu şi le poate prinde aşa cum
stejarului falnic îi stă bine. Şi de-ar fi să crească, doar tulpina l-ar
defini, coroana i-ar fi una cu celălalt şi rădăcinile-i neîmpămân-
10

