Page 68 - Puţin, câte puţin
P. 68
Daniel-Dumitru Darie
ea ce se manifestă şi ceea ce simte şi se simte, dincolo de simţuri,
în simţiri. Fapta cea rea, păcatul, ştiut fiind că lasă urâţenia să fie
văzută, realul, conştientul, caută să o ascundă de alţii, adunând
gunoiul sub covor, adăpostind totul în subconştientul care stă, ca
o sită, între el şi inconştientul, sufletul, curat, nededat la răul lu-
mii, nevândut mîndriei ori orgoliului. Sufletul când caută să-şi
arate frumuseţea, încearcă să treacă de sita înfundată de urâţenia
faptei păcatului, împingând-o înspre afară, unde poate fi văzută,
ca să dea omului singura modalitate de a se scăpa de ea. Con-
ştientul însă, prea mândru de sine, nu vrea să fie nici pedepsit,
nici să se ruşineze şi, consumând din ceea ce are, el sau la un loc
cu celelalte două, încearcă să împingă tot mai jos, în ceea ce vrea
să fie propria uitare, toate faptele murdare sau mai puţin curate,
care, de după prima faptă, încep să se adune şi tot adune, puţine
rămânând, cele ce se fac bune şi curăţitoare de celelalte. Sim-
ţirile amorţesc şi chiar ajung să adoarmă, lăsându-i conştientului
datoria de a se îngriji, cum poate, cu ce poate, de trup şi de min-
te. Dar acesta, cu puţinele lui posibilităţi, nu are ce face vieţii, nu
are cum apăra ceea ce nu ştie cum să apere. Şi încet, după cum
a fost greutatea apăsării, sau puterea loviturilor, boala loveşte în
minte sau în trup, tocmai când ele devin mai neputincioase, fi-
resc, cu trecerea timpului. Atunci, ceea ce a stat, de nevoie as-
cuns, sufletul, iese şi se arată omului care, nemaiputându-se bu-
cura de ceea ce s-ar fi putut bucura, se lasă cuprins de tristeţe
sau mânie, împotrivindu-se sieşi, judecându-se pe sine, condam-
nându-se, chiar pedepsindu-se... Pentru unii, înainte de a se a-
junge la clipa judecăţii, când par toate să fie bune şi frumoase,
când crezutul podium al gloriei este sub picioare şi privirile către
alţii sunt de sus, uitând să mai apese, înspre dosire, pe cele urâte,
se sparge sita, mintea se întunecă dintr-odată şi nimic nu mai o-
preşte răul să se întoarcă brusc, fără menajamente, împotriva ce-
lui care a făcut cândva rău. Aşa se petrec multe din accidentele
pe care unii, plini şi ei de păcatul mândriei şi prostiei de a crede
în gândirea lor mai mult decât în orice altceva, cred că puteau fi
evitate.
E greu, e tot mai greu să fie crezute cuvintele care, din timpuri
vechi, erau lege a firii pentru lumea care încă îşi mai găsea lea-
curi fireşti, trăind firesc şi în care se trăia firesc, ţinându-se cont
de adevărurile care erau ale tuturor şi nu doar ale cuiva, ale
unuia care şi le scornea ca să-i fie bine. Şi nu erau cuvintele
condamnate să se răstălmăcească, pe motive de sunet plăcut
urechilor. Acum e greu, dar încă n-au murit speranţele toate.
07.08.13
66

