Page 79 - Puţin, câte puţin
P. 79

Puţin, câte puţin


           dreptul de a lua ceea ce nimeni altcineva, om, nu putea să dea,
           şi cu trufie peste măsură, potrivnic vieţii s-a făcut. Omorând, a-
           lungând pentru totdeauna din preajmă-i, făptura semenului său,
           şi-a găsit o linişte care să-i satisfacă vanitatea. Dar acea linişte, a
           clipei, a prezentului, prin nepieritoarea amintire a făpturii, dar
           mai  ales  a  amintirii  faptei,  i-a  fost  decădere  şi  risipă,  pierdere
           prin el însuşi, toate faptele următoare ale vieţii, prin neliniştea
           regretului, neconştientizat în primele momente ale urmării, dar
           prezent de-a pururi.
              Luându-şi, aşa cum şi l-a luat, dreptul de a pune vrerea să-şi
           satisfacă dorinţa, fără a căuta puterea de a înţelege şi a lăsa fap-
           tele şi urmările faptelor să fie convingătoare, pentru plăcerea şi
           beţia clipei, pentru a-şi auzi vorbe de laudă şi apreciere, din con-
           vingerea că el este mult mai important, superior, decât semenul
           său, că faptele sale sunt cu mult mai importante, superioare, fap-
           telor semenului său, convins că adevărul este, va fi şi va rămâne,
           aşa cum şi-l avea, pentru a avea ceea ce primise celălalt, a ales...
           A ales să pună absenţa semenului la loc de cinste şi, ca să fie con-
           vins că absenţa va fi o realitate, în felul lui, cu vicleşug şi forţă, a
           dat viaţă faptelor pricinuitoare de moarte. Şi nimic nu l-a făcut
           să renunţe, nici faptul că cel ce va pleca în inexistenţă îi era frate,
           nici amintirile copilăriei, cu bucuriile împreună trăite.
              Cel ce omorât a fost, nici prin gând nu i-a trecut că omorât va
           fi, doar pentru că primise şi celălalt, că avea, se gândea. Nu-i era
           gândul  la  ceea  ce  avea,  primit  fiind  fără  să  ceară,  primit  prin
           hotărârea altcuiva, care, după o judecată a lui, dreaptă pentru el
           şi nedreaptă pentru cel care n-a primit, de la el a dat, cu gândul
           de a face bine. Nici celui ce a dat, asemenea celui ce a primit, nu
           i-a trecut prin cap că binele lui, dat spre binele altuia, ca rău va
           ajunge la cel care n-a primit nici bine, dar nici rău n-a primit. Şi
           nici că acela, neprimind, singur va face ceva care să îi aducă şi
           lui un ceva, chiar dacă ceea ce şi-a găsit nu bine a însemnat, ci
           un rău, un mare rău.
              Cel ce a murit, mort pentru ceilalţi este... aşa gândesc oame-
           nii. Aşa gândesc oamenii care însă nu se gândesc să omoare alţi
           oameni sau, chiar şi cei care gândesc asta, înainte de a face fapta
           care, făcută fiind, nu se poate face şi invers. Atunci, abia atunci,
           cei făptuitori de moarte, înţeleg nemoartea celui pe care ei l-au
           omorât. Le e dat să înţeleagă tocmai  prin amintirea pe care o
           poartă în ei, prin vorbele altora despre fapta lor şi, aşa, nu se mai
           elibera, celălalt, prin ei, trăind. Abia atunci, ei ucigaşul poate spu-
           ne, şi mulţi ucigaşi spun, că, pe un altul omorând, pe el, sau o
           mare parte din el, l-a omorât. Prin el, atât timp cât el trăieşte, cel
                                                                       77
   74   75   76   77   78   79   80   81   82   83   84