Page 29 - Puţin, câte puţin
P. 29

Puţin, câte puţin


           micimea ei, oriunde noaptea, oriundele fiindu-i posibil, ascuns
           de întuneric.
              S-a-mpărţit pe doi la doi, şi s-a spus că aşa e dreptatea, fiecare
           cu ce are, nimic să nu fie dat altuia, nici bucurii, nici necazuri,
           nici  trăiri,  ci  doar  faptele  împreună  au  relevanţă,  şi,  fiind  doar
           simple fapte, libertatea de a face alte fapte, care să fie drum spre
           ţinte ce sunt mutate din loc în loc, se vor preface, cândva, în au-
           ră de învingător, iar până atunci vor fi podium pe care nimeni
           nu l-ar putea scăpa din priviri şi, frumos fiind, se vor buluci mulţi
           să-l aibă la fel.
              Pe drept, au spus, că omul trebuie să se arate privirii frumos,
           ca să fie plăcut. Dar s-a aruncat, aşa cum s-a aruncat pilitura ce-a
           căzut de pe cuiul ce trebuia să devină ac, toate cele care ar fi dat
           strălucire şi frumuseţe, pe dedesubt de spoiala pe care, chiar zi de
           zi refăcută, ploile şi vânturile vieţii o pot spăla şi spulbera, într-o
           clipă. Dar multe lacuri s-au băltit, atrase de cântecul păsărilor care
           vânau broaştele bălţilor, neştiutoare că aceleaşi păsări şi la peşte
           poftesc şi că ele, băltindu-se, le sunt de ajutor în prinderea lor.
              Lumea s-a umplut de  oameni care îşi zic frumoşi şi care se
           cred frumoşi doar dacă îşi ştiu gesturile provocatoare, prin care
           să se arate chemători ai doritorilor de plăcere, care, la rândul lor,
           nu mai privesc spre alţii începănd cu ochii în care să vadă lumi-
           na, ci începând cu mijlocul, cu talia, continuând cu picioarele
           care, pentru a fi pe măsura frumuseţii, trebuie să taie respiraţia şi
           demnitatea. Într-atât de mult se caută recunoaşterea frumuseţii,
           că nimic nu mai este important, orice risc este acceptat fără crâc-
           nire. Pofta celorlalţi e singura cale de judecată şi singura cale de
           urmat  în  a  ajunge  la  ceva  ce  tot  alţii  dau  măsura  importanţei
           sale. De cumva  o  ploaie sau o furtună se abate din senin, cea
           mai mare suferinţă o dă ieşirea din orizontul celor care, mai ieri,
           hulpavi şi fără saţ, luau şi primeau ceea ce  voiau, la schimbul
           unor vorbe mieroase, crezute de duh, însufleţite de propria pă-
           rere că sunt bune ca leac pentru orice rău.
              Tot mai multe bălţi, tot mai multă duhoare, tot mai multă pu-
           tregai  şi  tot  mai  multă  putreziuciune...  În  asta  se  înfige  stâlpul
           dreptăţii, acul, care nu se îndoaie uşor, însă uşor se apleacă cu
           tot ce-l ţine drept, ori se afundă de nu se mai vede, când e să fie
           referinţă pentru cei ce nu-l ştiu şi-l caută ca să poată să vadă de
           acea  dreptate  e  mai  bună  sau  mai  rea  decât  cea  pe  care  şi-o
           ştiau veche de când lumea şi în nici un alt fel decât dreaptă. Se
           dă la fund stâlpul dreptăţii acestui timp nefiindu-i plăcuţi acei ce
           îşi pun întrebări, doar cei ce renunţă la orice, la tot, la ei chiar,
           pentru a-i recunoaşte întâietatea şi maiestuozitatea nemuritoare.
                                                                       27
   24   25   26   27   28   29   30   31   32   33   34