Page 131 - Puţin, câte puţin
P. 131

Puţin, câte puţin


           ce ne vrea pe noi. Uităm, sau vrem să nu ţinem seama, că şi noi,
           ca şi ei, îl avem pe Dumnezeu în noi. Ei s-au apropiat de El prin
           ceea  ce  din  El  este  în  ei,  prin  destinul  lor,  dumnezeiesc.  Noi,
           printr-al nostru, la fel de bine, ne putem apropia de El. Dacă ne
           simţim departe de El, la noi trebuie să privim, fiindcă prin noi
           ne-am depărtat de El, chiar dacă alţii ne-au împins a ne depărta.
           Viaţa ne face drum spre regăsirea  Lui, şi spre  propria regăsire,
           prin ceea ce ne scoate în cale, prin ceea ce ne aduce aproape,
           foarte aproape.
              Avem  reguli  şi  avem  instituţii  care  fac  reguli...  avem  legi  şi
           avem instituţii care fac legi. Toate regulile şi toate legile sunt însă
           generale. Avem legile vieţii sociale, avem reguli în medicină, în
           învăţământ,  avem  armate,  avem  biserici...  Toate  şi-au  făcut  re-
           guli. Ba chiar şi cei mai mici şi-au făcut regulamente. În toate ge-
           neralitatea este stăpână, dar viaţa, cu particularităţile ei, cu mul-
           tele, foarte multele particularităţi, le-a schimbat, ba chiar uneori
           le-a anulat. Nici un regulament nu ţine cont, nu poate programa
           timpul necesităţilor oamenilor care trebuie să-l respecte, iar ne-
           cesitatea face, se vrea ori nu se vrea, ca regulamentul să se lase
           încălcat fără a putea spune că a fost încălcat. Şi cei puşi să le a-
           plice, aceleiaşi reguli ajung să se supună. Fiindcă nu este un ju-
           decător bun acela care aplică generalitatea legii, ci acela care a-
           plică legea pe caz, medic bun este acela care dă un tratament
           personalizat şi tratamentul vindecă, fără a ţine cont de regulile
           care l-ar face ca alt tratament să dea unui pacient, asemenea ce-
           lorlalţi, Este bun profesorul care se apleacă spre necesităţile fie-
           cărui elev şi îl duce pe drumul de a şti şi a cunoaşte, trecând din-
           colo de metoda generală, pe care tuturor de o aplică, nu obţine
           rezultate răsunătoare. Armatele şi bisericile se confruntă cu criza
           generalităţii, fiindcă tocmai acolo nu se ţine cont de om, fiidcă a-
           colo se iau regulile generale şi se pun în braţele oamenilor, ce-
           rându-le supunere oarbă. Armata, ca sistem, are cinstea ei, se re-
           cunoaşte a fi  de oameni creată. Bisericile însă, îşi arogă supre-
           mul, divinitatea, chiar dacă, prin realitatea faptelor, se dovedesc
           rupte de credinţele pe care le vor propăvăduite şi pe care şi le a-
           rată ca bază a propriilor existenţe. Cererile lor îi fac pe oameni
           nu să se îndrepte, ci ori să fugă pe alte căi, ori să fie nişte roboţi,
           habotnici. Cîndva erau pregătite pentru a fi în ajutorul oameni-
           lor, pentru a face, împreună cu oamenii, faţă problemelor, cân-
           dva existau adevăraţii duhovnici, cei care aveau în grijă şi aveau
           grijă de puţini, îşi ştiau şi le ştiau problemele. Acum însă totul se
           vrea  rezolvat  prin  rostirea  unui  singur  cuvânt:  “Păcat”...  Acum
           totul este păcat. Păcat este şi că un altul, avându-şi credinţa sa,
                                                                       129
   126   127   128   129   130   131   132   133   134   135   136