Page 117 - Puţin, câte puţin
P. 117
Puţin, câte puţin
Trasul nou drum, drept n-a putut de la început să fie... ba mai
sufla, în rafale vântul, ba paznicii mai aduceau pe-aproape câte un
trecător într-ale sale, ori un simplu pierde-timp, ba paznici de pe
la alte case ori mercenari plătiţi cu mulţi bani mai erau aduşi de
ei să vadă ce mai rămăsese din ceea ce fusese odată casa, şi toate
se vedeau, erau acum urme care nu piereau. Şi mai erau soldaţii
plecaţi pe cine ştie unde care, nemaştiind cum stau lucrurile prin
acea curte, cu bocancii lor mai rupseseră marginile drumului.
Anevoie încă se putea merge de la casă la poartă şi greu, sau mai
deloc, de la poartă la casă. Nici măcar hoţii nu încercau să sară
gardul, chiar şi cei care nu ştiau de paznici, doar pentru că se în-
trebau dacă mai au ce fura, dacă merită să caute ceea ce le era de
trebuinţă, dacă această căutare n-ar fi fost decât o zadarnică
pierdere de vreme. Vedeau ferestrele sparte, proptelele zidului,
întunericul dinauntru, simţeau răceala vântului ce le sărea în cap
şi în spate, şi-şi vedeau de alte drumuri şi alte treburi.
Vedeau Cerurile că după ce atâta timp stătuse îngheţată şi în-
tunecată, albă rămăsese casa, descoperită de acoperiş, vedeau că
drumul înspre spate începea să se crape, rar mai fiind bătut de
pas de om. Şi văzuse cum acel zid, proptit, căuta spre înalturi să
vadă înseninarea, aşteptând înseninarea. Cerurile, doar ele mai
puteau face ceva şi doar ele ştiau că se mai poate face ceva... Un
soare nou, un altfel de soare, un soare care să poată pătrunde în-
tunericul şi care, cât ţine noaptea să nu stea ascuns ci să-şi lase
raze care să privească tot ce se mişcă împrejurul casei, care să
dea cât de cât lumină şi în casă, care să stea deasupra ca acoperiş,
trebuia să trimită, un soare care să nu ardă, un soare care să nu
usuce prea repede totul, când casa se voia iarăşi casă, ştia că tre-
buie să trimită.
Un soare altfel, un soare care să cuprindă curtea întreagă, care
să lumineze peste tot, un soare care să fie prins doar de înaltul
Cerurilor, care să n-aibă teamă de risipire, care să poarte semnul
crucii fără nici o urmă de îndoială, pentru a putea, cu ea şi în
numele ei, să pună pe paznici pe fugă, să poată să vadă când se
porneşte vreun viscol, când se arată câte-un nor de ploaie, care să
privească şi spre ziduri ca fiind parte din casă, şi nu s-ar putea
casa să fie casă fără ele, care să dea strălucirea, luminoasă,
firească a ferestrelor, care să readucă uşa la rostu-i firesc, să facă
din casă loc potrivit pentru a-şi avea pe cei ce trebuie să locuiască
în ea şi să o ajute să şi-i aibă grabnic. Şi i-a fost trimis tocmai când
paznicii dormeau şi uraganul, domolindu-şi furia, îşi căutase de
lucru, dărâmând, altă casă, socotind cât mai are de aşteptat
pentru a-şi împlini dorinţele.
115

