Page 40 - Puţin, câte puţin
P. 40
Daniel-Dumitru Darie
Într-o zi, un călător a poposit în pragul colibei din care el toc-
mai se pregătea să-şi ştie ziua de muncă terminată. Povestind
despre una, despre alta, despre lumea prin care călătorul umbla-
se, a aflat că pe lângă un un sat, ceva mai depărtat, trăia un înţe-
lept, un mare înţelept, care găsea răspuns la orice întrebare, avea
răspunsuri pentru orice problemă a oamenilor. Mai află că era un
înţelept pe care nimeni nu-l auzise vorbind şi toţi spuneau că e
mut. Nimeni nu-l văzuse ieşind în lume şi toţi spuneau că nici
picioare nu are. Cei ce mergeau la el băteau de trei ori la uşă a-
poi deschideau un oblon şi tot ce aveau de făcut era să privească
ochii înţeleptului, ce se vedeau uşor în întunericul colibei ce nici
ferestre nu avea, căci ei erau cei care dădeau răspunsul, mai
repede şi mai uşor decât ar fi fost date prin cuvinte. Şi mai spu-
nea călătorul că toţi cei ce fuseseră la el, sfaturile-i luându-le în
seamă, au reuşit, s-au rupt de toate metehnele trecutului, de tot
ce le-a fost trecutul, şi sunt cu totul alţii...
S-a răsucit aproape toată noaptea, de nesomn şi gânduri
multe. Îşi ştia mulţumirea pe care o avea, aşa cum numea el le-
nea, fiindu-i greu să o recunoască, dar dorinţa de a fi cunoscut şi
de a câştiga mult, era mai mare decât orice, chiar decât lenea. Şi
a adormit în zori... A doua zi, de dimineaţă, lăsând orice treabă a
plecat spre acel sat.
A ajuns pe seară în sat şi înainte de a se lăsa apus soarele, era
la uşa înţeleptului. Sfios, a bătut de trei ori, uşor, apoi, şi-a găsit
puterea de a deschide oblonul. L-a tras şi întrebarea a pus-o din-
tr-o suflare: Cum pot ajunge cunoscut şi ceea ce fac eu să vând
în oraşul în care se află curtea regelui? Nerăbdător fiind să afle
răspunsul, şi-a ridicat privirea şi văzând ochii înţeleptului, ară-
tând a plictiseală şi nepăsare, şi-a zis: Am stat şi am aşteptat şansa
care să îmi cadă din cer. Trebuie să muncesc eu mai mult, ca,
încet, încet, să ajung unde îmi doresc... Pe drum întorcându-se,
gândea şi mai că vorbea de unul singur: Oare câţi alţii nu fac la
fel ca mine? În jurul meu sunt atâţia oameni care se plâng de
nenoroc, dar nimic nu fac pentru a avea noroc...
Şi s-a pus pe muncă de a doua zi; zi de zi făcea ulcioare şi oale
şi le vindea şi prin satele din apropiere. Se vedea câştigul şi
punea de o parte ceea ce era mai mult decât avea nevoie. Zile,
săptămâni, luni la rând făcea la fel. Socotind însă îi era clar că
timp mult ar trebui să treacă pentru a ajunge ca năzuinţa sa să nu
rămână o nălucire. Şi, pe deasupra, deşi câştiga, zi de zi simţea şi
că nu îl împlineşte munca lui. Schimbată-i era viaţa, dar înţele-
gea că nu e de ajuns. Nu-şi avea răspuns, aşa că s-a hotărât să mai
meargă o dată la înţelept, să-l întrebe ce ar mai trebui să facă. N-a
38

