Page 41 - Puţin, câte puţin
P. 41

Puţin, câte puţin


           trecut mult, doar cât i-a trebuit să nu piardă o zi importantă, şi,
           cu nerăbdare, cu grabă, a ajuns la coliba care se vedea a fi mai în
           paragină, de parcă nimeni n-ar fi locuit acolo. Încă sfios, a bătut
           de  trei  ori,  a  tras  oblonul,  şi  a  întrebat:  Cum  pot  să  vând  mai
           mult, pentru a strânge mai mulţi bani, ca să mă pot muta în o-
           raşul curţii regelui?
              Privea  ochii  înţeleptului,  care  se  arătau  trişti,  obosiţi,  parcă
           lipsiţi  de  lumină.  Nici  n-a  fost  greu.  În  gând  să-şi  spună:  Aşa
           priveşte un om singuratic, ce pe nimeni nu-şi are aproape, ce-i
           de lume izolat. Aproape speriat, şi-a spus sieşi: Nu am prieteni,
           de rudele ce mă mai caută eu fug, pe cine am eu? Mereu îmi este
           frică a mă întâlni cu ei, căci frică-mi e că îmi vor cere bani, sau
           ajutor...
              Pe  drumul  de  întoarcere  a  luat  hotărârea:  Din  ceea  ce  va
           câştiga, lucrând şi vânzând mai mult, îşi va ajuta puţinii prieteni,
           rudele şi vecinii, toţi oameni sărmani, care abia se descurcau de
           pe o zi pe alta. După câteva săptămâni vedea roadele hotărârii
           lui: vindea de două ori mai mult şi, deşi pe mulţi îi ajutase cu
           bani şi mâncare, lui îi rămânea mai mult, nici nu se vedea că el
           şi-i împuţinase, dându-le altora. Şi a ţinut-o tot aşa, după câteva
           luni reuşind să strângă cât să-ţi ia o căsuţă în oraşul de care-i era
           legată năzuinţa lui veche. Oraşul avea un târg mare, cumpărători
           veneau  de  peste  tot  şi  nici  nu  mai  trebuia  să  piardă  timp  pe
           drumul, dus şi întors, între satul lui şi oraş.
              În târgul cel mare veneau şi călători de peste mări şi ţări, cu
           pungile doldora de bani, iar el vindea tot ce producea. Îi ajuta
           pe oameni şi, pe lângă cei pe care îi ajuta, îşi făcuse mulţi prie-
           teni, nu mai simţea singurătatea care îl apăsse crunt până atunci.
           Dar, ca să poată să-şi împlinească visul, de a câştiga, de a fi cu-
           noscut, de a avea ucenici şi de a avea propria-i prăvălia, nu era
           de ajuns. Nu avea timp să lucreze mai mult, nu-şi avea timp pen-
           tru nimic altceva, făcea tot ceea ce creadea că se poate face. Că-
           uta cheia prin care să poată să treacă şi această barieră, dar nu o
           găsea. Nu putea nici să vândă mai scump, pentru că alţii produ-
           ceau la fel ca el, la fel de bune, şi cumpărătorii n-ar mai fi venit
           la  el.  Trebuia  deci  să  meargă  iarăşi  la  sfătuitorul  lui,  înţeleptul
           mut din casa părăginită, spre a-i mai cere un sfat, unul care să-l
           facă să guste din cupa împlinirii .
              Abia îşi înfrâna aşteptarea de a ajunge din nou la uşa colibei,
           cu  încrederea  deplină  că  va  primi  răspunsul  cel  bun,  la  fel  ca
           altădată. Se temea doar să nu fi murit cel căruia nu ştia cum să-i
           mulţumească. Şi aşa credea când a ajuns în faţa colibei, care era
           şi mai dărăpănată, ca şi părăsită...
                                                                       39
   36   37   38   39   40   41   42   43   44   45   46