Page 91 - Puţin, câte puţin
P. 91
Puţin, câte puţin
poi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice
coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă
vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de
a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac
să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o ur-
mă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l
poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul
ori cu privirea, mersul de-a îndărătelea, în contra firii tale, în
contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca
să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.
Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lă-
sat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat
pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul
lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descân-
tece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai,
de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te
sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata!
Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre
cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor
de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, pâ-
nă acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai
crezi nevinovaţi şi deopotrivă neajutoraţi, pierduţi ori rătăciţi,
deşi, dinspre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, lim-
pezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de po-
leiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că
s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător
de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te o-
bliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a fă-
cut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor în-
spre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea
născătoare a nemuririi.
Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de po-
vara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe mă-
sura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de al-
ţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în
picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de
a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor
cicatrizate te prinde între limbile focurilor care ard cenuşa în ca-
re, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar
aruncă pietre, iar pietrele, lovindu-se una de alta, se arate ca fo-
curi de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă
de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încear-
că a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte ase-
89

