Page 116 - Puţin, câte puţin
P. 116

Daniel-Dumitru Darie

         doar sub rafalele uraganului se putea face, altfel rafalele căutau
         să i se piardă orice valoare, alungau, cu mare grabă, orice schim-
         bare sau chiar gând al schimbării...
           Dinspre înăuntru nu se prea putea nimic mişca. Nici un Sisif nu
         s-ar fi încumetat să încerce să mişte ceva. Scara podului căzuse,
         drumul până la poartă fusese mutat spre în spate, unde sfârşea
         într-o  mlaştină  prin  care  hoţi  şi  căutători  de  comori  îşi  aveau
         drum tainic şi care, de cineva încerca să o taie pe lat, pe unde nu
         credea cineva că poate zăbovi prea mult pentru a o trece, îngheţa
         şi prindea picioarele trecătorului. Chiar şi cel care prindea de ves-
         te şi nu-şi lăsa picioarele îngheţate, malul lunecos nu-l putea tre-
         ce. Doar un cer de noapte senin, pe care să se vadă drumul care ar
         fi trebuit bătut, cel care nu se pierduse cu totul înainte de primele
         rafale ale uraganului şi doar un alt soare, mai puternic, mai pă-
         trunzător, care să poată răzbate prin întuneric, prin ceaţă, care să
         nu se lase înşelat de strălucirile îngheţului, mai putea să facă ceva
         pentru o casă atât de lovită, atât de devastată de toate câte putu-
         seră fi luate. Casă albă fiind, din Ceruri era văzută, dar Cerurile
         prea departe fiind, nu putea să facă mai mult decât să se înse-
         nineze şi să trimită pe cei care putea să răzbată, să pătrundă pe
         uşa deschisă, cu balamalele îngheţate, pentru a o mai încălzi un
         pic, pentru a-i aduce aminte de rostul de casă, de adăpost şi de loc
         de bucurie.
           Când s-a înseninat cerul şi drumul s-a văzut cum era de făcut,
         furia uraganului n-a mai avut margini. Nu mai putea să se abţină,
         era furios pe orice, căuta să dărâme casa, căuta să omoare pe paz-
         nicii care-i făcuseră pagubă în cele ce voia să şi le ia pentru el.
         Peste tot căutându-i, n-a putut pe paznici să-i vadă când intră în
         casă,  din  nou,  la  ceas  de  zi,  şi  reuşesc  să  închidă  uşa,  să  oblo-
         nească ferestrele. Atunci s-a răzbunat pe pod, pe care l-a răvăşi în
         ultimul hal. Acoperişul i l-a găurit, să poată să vadă prin el ori-
         când, să poată oricând de deasupra intra, ca să poată să-i prindă
         pe paznicii care, ştiind că el n-a respectat înţelegerea, şi nici ei la
         rândul lor împotriva lui vor fi, să poată să orbească şi să ţintu-
         iască orice mişcare a cuiva de-al casei, să nu stea deloc altcineva,
         care, din afară venind, mai multe ştiind, casa de el nu-şi va mai
         aminti, ba chiar nu-l va mai crede, aşa cum crezuse cândva, mai a-
         les uşa, că e folositor şi de trebuinţă, ci, aşa cum şi el ştia că e, dis-
         trugător a tot ce-i intră-n cale. Şi, ştiindu-se fără prea multă ştiin-
         ţă şi ţinere de minte, a rânduit timpul viitor, mutându-se într-o
         casă asemenea, ca să se poată întoarce fără să aibă nevoie a se
         obişnui cu uşile, ferestrele şi pivniţele ce-ar fi, după trecerea tim-
         pului, ca noi.
            114
   111   112   113   114   115   116   117   118   119   120   121