Page 86 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 86

Daniel-Dumitru Darie

         Cu  semn  de  rugăciune  fusese  însemnată  furtuna  aducătoare  a
         neliniştii peste tot. Să fie bine doar cât să se creadă că e bine, apoi,
         ne-inovate realităţi şi neînţelegătorii fără vină să lase deschisă poar-
         ta către drumul coborâtor spre buza prăpastiei.
            S-a hotărât să se joace ultima carte, cu toţi aşii scoşi din mâne-
         că, pe miza cea mai mare, pe trecut, prezent şi viitor, pe tot şi pe
         nimic, pe fapte făcute, începute, neîncepute sau nici gândite. S-au
         ţinut sfaturi de taină şi lacrimi înnăbuşite de ciudă şi de furie s-au
         vrut să convingă această ultimă încercare să fie pentru totdeauna
         ridicătoare a stindardului victoriei pentru unii şi ai capitulării pe de
         altă  parte.  S-a  vorbit  şi  despre  formă  şi  despre  motive  şi  despre
         ceea ce va fi după. Nu s-a ţinut cont de nimic, totul era malaxat
         după dorinţă şi dorite orizonturi. Prea mult ca să nu existe şi fisurile
         care puteau să lase să se scurgă zoaiele ce urâţeau frumuseţea unei
         prea frumoase construcţii. În acea zi în care nimic nu trebuia să se
         întâmple, ceva s-a întâmplat. Ca să nu se afle i se pregătise paravan
         de pocăinţă.
            Semnele dintâi au trecut căci nici nu puteau râmâne, iar când a
         venit primul tunet, fulgerul nu a fost văzut. Fulgerul nici nu exista,
         trebuia să se creadă că s-a zdruncinat pământul şi că mişcarea sa
         înseamnă că nimic nu va mai fi ca înainte, nimic nu poate să fie bi-
         ne. Trebuiau să înţeleagă atât şi doar atât: nimic nu va fi bine, nici-
         când nu va fi bine, nicicum nu va fi bine!
            Şi s-a întâmplat tot ceea ce vroiau umbrele să se întâmple şi
         fapte şi vorbe şi gesturi. Şi vorbele au trecut prin gând, gândul fiind
         împins să se aşeze pe un calapod, un calapod cu mărime nedeslu-
         şită. Rănile vechi, tăiate pe dedesupt dădeau dureri crezute ca şi
         cum ar fi răni noi şi chiar rănile noi erau judecate după forma şi
         conţinutul celor vechi. Iar privirele trebuiau îndreptate orinde de
         va face să zboare o pală de vânt şi acolo să se vadă doar marea
         chemare ce niciodată nu poate fi atinsă, că adevărul nu poate să
         treacă  de  clipa  trezirii  din  visul  nopţii  sau  al  ochilor  închişi  cu
         spreranţă.
            Şi nu doar atât. Măsurile de siguranţă erau multiple. Multiple ca
         nici din altă parte să nu cumva ceva să se mai poată porni, căci
         toate dorinţele reale, ale clipei sau ale viitorului să se omoare pe
         sine. Iar altă măsură era atât de binevoiutoare încât umbra să fie
         văzută cu mai multă plăcere decât ceea ce îi dădea forme. Şi tot-
         deauna, cu noimă sau fără noimă, să curgă pentru a rupe orice, fire
         sau parâme cât mâna de groase.
            Şi totuşi a existat acest totuşi... Căci orice este permis a se în-
         tâmpla cu un motiv. Motivul, dacă era, ducea acolo unde se voia.
         Şi atunci s-a hotărât pe acolo pe unde toate se văd, se pricep şi se
         desluşesc, să se întâmple doar atât cât să se înţeleagă şi să se înveţe,
         cât, după ce se vor linişti toate cele date de rafalele furtunii, să nu
         84
   81   82   83   84   85   86   87   88   89   90   91