Page 82 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 82

Daniel-Dumitru Darie

         mers o învârtire continuă până îl ameţeşte pe omul aflat în mers
         forţat pentru a-l trezi şi a-i face cunoscut mersul ce-l are de mers.
                                          ***
            Din întâmplare s-a întâmplat să se arate că se poate să fie rău, ră-
         ul ce trebuia să arate că necesara normalitate se simţea dar să arate
         şi că răul trebuia să nu fie necesar să apară, că în locul lui trebuia să
         fie ceea ce era firesc. De-ar fi fost să fie altceva decât ca semn, totul
         se ducea până la capăt, nimic nu-l putea opri. Dar s-a oprit prin
         vorba  şi  s-a  oprit  prin  fapte,  dar  l-a  oprit  şi  trimisul  întâmplător
         spre a opri definitiv şi asigurator acel rău.
            Semnul era deja dat. Omul înţelegea ceea ce putea, dar el, su-
         fletul  primise  semnalul  mersului  spre  ceea  ce  ştia  că  trebuia  să
         meargă, căci pe om îl făcuse să se arate, fugar şi trecător a şti ce
         urmează. Primul semn al deja ştiutului drum fusese fugar. Al doilea
         semn fusese aşa cum era menit să fie, fugar ca şi primul. Dar o
         vorbă înţeleaptă spune că “prima dată nu, a doua oară nu, a treia
         oară sigur se trece nu-ul în da fără a se mai aştepta voia celui me-
         reu răzgânditor”. Şi da-ul, trecând peste cumpăna de ani, căutând
         pasul înspre viitor, a trebuit să îndure efectul legăturii ca să poată
         zvânci departe de locurile în care parâmele erau prea puternic le-
         gate. Şi pasul nu a putut sta nici o clipă în loc, şi s-a lăsat purtat de
         chemări lăuntrice pentru a nu se lăsa frânt sau îngheţat. Se dezră-
         dăcinaseră  din  strâsoare  rădăcinile  şi  zvâcnetul  lăsa  ca  măreţia
         trunchiului  să  se  vadă  şi  coroana  să  poată,  urcând  înspre  razele
         soarelui, iarăşi face rod.
            Un pas doar, dar un pas dublu, un pas în doi, doar în doi, de ni-
         meni ştiut...


                                                        Paşi şi drum drept

                                     E greu să se creadă că într-o urmărire,
                                  cel  care  urmăreşte  se  lasă  păgubaş.  De-
                                  pinzând de ceea ce caută să obţină, pot
                                  exista şi aparente situaţii când se crede că
                                  a încetat această continuă supraveghere.
                                  Cum şi urmăritul, de atâta timp, a realizat
                                  că  fiecare  pas  îi  este  căutat  chiar  şi  sub
         talpă, se învaţă să păşească în vârful degetelor pentru a lăsa cât mai
         puţine urme.
            Când şi drumul este drept, urmăritorul se mulţumeşte a sta la o
         oarecare distanţă pentru a sesiza mişcările posibile în afara dru-
         mului, permiţând şi admiţând doar pe cele de absolută necesitate.
            Libertatea se pierde uşor şi se recâştigă greu. Iar dacă peste toată
         înfrângerea din luptă vine şi regretul unor bătălii în care s-a intrat

         80
   77   78   79   80   81   82   83   84   85   86   87