Page 114 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 114
Daniel-Dumitru Darie
Iubirea, când se regăseşte în forma ei pură, primară, ancestrală,
nu mai îngduie, prin simpla ei trăire, diferenţierea. Ea face să nu e-
xiste doar prorpia părere, ci acea părere să devină realitate prin ce-
ea ce este celălalt, plecând de la ideea că orice al unui individ, este
asemenea cu acelaşi orice al altui individ. Că nu există neputinţe
din nevoinţă, că celălalt ştie mai bine ceea ce este şi ceea ce poate,
aşa cum şi cel care la celălalt se uită.pe sine se ştie mai bine. Prin
însăşi trăirea iubirii, pizma, enervarea, ura, la adresa faptelor, vor-
belor ori gândurilor celuilalt dispare, locul acestora luându-l în-
ţelegerea. Doar cel care pe sine se pizmuieşte, se enervează ori se
urăşte, poate face asta prin iubire. Însă firea umană nu spre sine îşi
îndreaptă, aproape totdeauna, frustrările, astfel că rar se poate
întâmpla aşa ceva. Prin trăirea iubirii, oricare doi oameni, se
regăsesc pe sine, se descoperă pe sine, îşi pot şlefui toate excesele,
de orice fel ar fi ele. Doar printr-o astfel de privire, înspre în afară
care duce înspre înlăutru, omul poate să privească în oglinda care
îl arată pe el, cu totul şi cu totul gol de toate măştile şi fardurile pe
care mintea îl ajută, din plin, ba chiar îl îndeamnă, să şi le pună.
Iubirea nu are nimic în comun cu raţiunea şi mintea, ea însă, dacă
omul ajunge, reajunge la nivelul de iubire necondiţionată, pune la
dispoziţia minţii toate detaliile prin care mintea poate să raţioneze
un adevăr cât mai aproape de adevărul suprem, singurul adevăr
adevărat.
07.04.12
112

