Page 114 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 114

Daniel-Dumitru Darie

            Iubirea, când se regăseşte în forma ei pură, primară, ancestrală,
         nu mai îngduie, prin simpla ei trăire, diferenţierea. Ea face să nu e-
         xiste doar prorpia părere, ci acea părere să devină realitate prin ce-
         ea ce este celălalt, plecând de la ideea că orice al unui individ, este
         asemenea cu acelaşi orice al altui individ. Că nu există neputinţe
         din nevoinţă, că celălalt ştie mai bine ceea ce este şi ceea ce poate,
         aşa cum şi cel care la celălalt se uită.pe sine se ştie mai bine. Prin
         însăşi trăirea iubirii, pizma, enervarea, ura, la adresa faptelor, vor-
         belor  ori  gândurilor  celuilalt  dispare,  locul  acestora  luându-l  în-
         ţelegerea. Doar cel care pe sine se pizmuieşte, se enervează ori se
         urăşte, poate face asta prin iubire. Însă firea umană nu spre sine îşi
         îndreaptă,  aproape  totdeauna,  frustrările,  astfel  că  rar  se  poate
         întâmpla  aşa  ceva.  Prin  trăirea  iubirii,  oricare  doi  oameni,  se
         regăsesc pe sine, se descoperă pe sine, îşi pot şlefui toate excesele,
         de orice fel ar fi ele. Doar printr-o astfel de privire, înspre în afară
         care duce înspre înlăutru, omul poate să privească în oglinda care
         îl arată pe el, cu totul şi cu totul gol de toate măştile şi fardurile pe
         care mintea îl ajută, din plin, ba chiar îl îndeamnă, să şi le pună.
         Iubirea nu are nimic în comun cu raţiunea şi mintea, ea însă, dacă
         omul ajunge, reajunge la nivelul de iubire necondiţionată, pune la
         dispoziţia minţii toate detaliile prin care mintea poate să raţioneze
         un adevăr cât mai aproape de adevărul suprem, singurul adevăr
         adevărat.
                                                                    07.04.12






























         112
   109   110   111   112   113   114   115   116   117   118   119