Page 80 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 80
Daniel-Dumitru Darie
rului arbitru, dincolo de toate ideile ispititoare în a se da apă la
moară modernismului feminist.
Însă El le-a aranjat pe toate. Chiar şi motivul pentru care a adus
pe cineva aproape, pentru ca şocurile să nu existe, sau şocurile
mari să fie înlocuite de altele mult mai mici.
Neaşteptatul pas înspre viitor
Pe o câmpie liniştită şi întinsă, străbătu-
tă în lung şi-n lat, ani la rând, greu e să se
aştepte cineva că se poate să se întâmple
ceva ce ar ieşi din firesc, normal, real.
Nici ploile, nici zăpezile, nici viscolul, nici
furtunile nu sunt motive de îngrijorare că
ar putea schimba ceva.
S-ar putea aştepta oare ca să apară o erupţie vulcanică sau o
explozie ce ar schimba peisajul? Răspunsul este evident: nu!
Şi totuşi, s-a mai întâmplat ca, acolo unde nimeni nu se aştepta,
când nimeni nu se aştepta, un proiectil, pierdut din cine care ştie
care timpuri ale războaielor, să deschidă un crater sau să ridice o
movilă stricătoare a netezimii cunoscute.
***
Încă mai existau urmele vechi, tainele nu erau arse, căci cenuşa
arderii lor era încă fierbinte. Şi parcă nu fuseseră îndeajuns. Veni-
seră acum să aglomereze cerul cu norii grei, gri, ai urmării faptelor
dar şi ale nebuniei fără margini. Ba chiar şi nebuniile trecătoare ale
unor trecători se întreceau a arăta că preamultele căi se ştrangu-
lau între ele spre a lăsa drumul liber şi uşor de a fi vizibil pentru toţi
cei care încă mai încercau să-l înfunde.
Se făcuse în jurul drumului câmp cu verdeaţă, câmp al libertăţii
şi al privirii până înspre orizont. Se pierduseră aridităţile, căzuseră
gardurile, totul rămăsese în urmă. Erau toate ca să fie timpul dorit
şi timpul promis, timpul în care, prăbuşindu-se sub cutremure, cas-
telele de nisip să se coboare în nisipul din care înalţate se vru-
seseră.
Fuseseră multe, prea multe taine ce loviseră şi se marcaseră ca
şi timbrul sec pe paginile trecute ale vieţii. Atât de adânci erau ur-
mele că paginile încă nedeschise se amprentaseră şi ele cu aceeaşi
formă ce doar după mereu altele trecute uitate se puteau fi. Dar se
treceau...
Taine vechi săpaseră pe sub rădăcini şi pietre se tot puseseră
spre a le înţepeni în pământurile aridului timp fără schimbări. Şi
crezându-se de-a dreptul înţepenite, se puseseră să sufle vânturile
vorbelor pentru a împietri aplecat măreţul trunchi ce putea fi. Se
78

