Page 110 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 110

Daniel-Dumitru Darie


                                                Libertatea prin iubire

                                         Oamenii  s-au  născut  ştiind  ce  în-
                                      seamnnă “a iubi”. Este un “dar” ce i-a
                                      fost  dat  omului  încă  de  la  început.
                                      Odată  însă  ce  sufletele  au  îmbrăcat
                                      forma  umană,  a  apărut  condiţiona-
                                      rea care a limitat credinţa, firească,
                                      în iubire. A fost ştearsă şi înlocuită cu
         alceva, cu alte credinţe despre lume şi viaţă. S-a învăţat că acţiu-
         nile declanşează anumite reacţii. S-a învăţat că oamenii sunt buni
         sau răi. S-a învăţat ce este bine să se facă şi ce nu. Acesta a devenit
         punctul  de  referinţă,  omul  îndepărtându-se  astfel  de  ceea  ce  ne
         este înnăscut. Odată cu trecerea timpului şi cu acumularea de ex-
         perienţe, se crede, de către unii, că nici nu se mai poate spera regă-
         sirea acelui “dar”. Şi totuşi, în adâncul sufletului se ştie că o astfel
         de iubire există. Omului i s-a insuflat ideea că este o fantezie… că
         se tânjeşte după ceva inexistent, pe care, cu cât omul a fost mai
         slab cu atât mai mult a crezut-o. Însă nu este nimic adevărat! Su-
         fletul tânjeşte după acel “ceva” pe care-l cunoaşte dintotdeauna!
            Oamenii tind să ceară altora ceea ce lor înşişi le este greu să dăru-
         iască. Se aşteaptă şi se cere altcuiva ceea ce propriei persoane este
         greu să se dăruiască… Iubire, iubire fără condiţii! Dacă se aşteptă ca
         altcineva să facă în aşa fel încât cel care aşteaptă să se simtă iubit,
         dorit, să-l facă să se simtă în siguranţă, ar fi timpul să se înţeleagă ce
         se întâmplă de fapt. În primul rand, ar trebui să simtă toate aceste
         sentimente faţă de propria persoană, apoi să se ceară altcuiva să le
         ofere. Dacă omul însuşi nu-şi poate oferi o astfel de iubire, atunci
         care este punctul de referinţă la care raportează iubirea care i-ar
         împlini viaţa? Cum să ştie ce caută, ce aşteaptă de la celălalt?…
            Pentru a sti că există o astfel de iubire, ar fi trebuit să se citească
         undeva despre ea, să se vadă un film, sau, undeva, cineva… să fi a-
         rătat faţete ale ei. Lucrurile nu stau însă aşa. Oricâte filme sau ori-
         câte cărţi s-ar citi, ele intră în categoria a ceea ce s-a învăţat a fi nu-
         mite, fantezii, şi aşa stând lucrurile despre iubire vorbeşte oricine,
         o clamează şi declară în mod automat, când de fapt n-are habar de
         ea, însă este ceea ce sufletul îi cere cu insistenţă. De aici riscul ca
         cei ce sunt adepţii umanizatei iubiri să înainteze cu paşi repezi spre
         a o oferi!
            Oamenii au învăţat iubirea, o iubirea condiţionată, de la alţi oa-
         meni a căror iubire a fost compromisă de către propria lor vină şi
         frică. Ei au fost modele. Nimeni nu trebuie să se ruşineze de acest
         lucru, ci numai să fie conştient de el. Încă din fragedă pruncie, o-
         108
   105   106   107   108   109   110   111   112   113   114   115