Page 106 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 106

Daniel-Dumitru Darie

            În  aceeaşi  idee,  analogia  cu  deţinuţii  mai  dă  o  explicaţie:
         deţinutul care nu are o nici o vinovăţie care să justifice pedeapsa şi
         care ar putea să caute să schimbe ceva, este izolat de toţi; este izo-
         lat de cei care i-ar putea trezi interesul de a găsi adevăratul vinovat,
         izolat de cei care l-ar putea ajuta să evadeze. Şi mai comod este ca
         el  să  facă  în  aşa  fel  încât,  prin  faptele  sale,  să  nu  fie  considerat
         demn de ajutor, să îndepărteze pe cel care l-ar putea ajuta, să ceară
         celui  care  l-ar  putea  ajuta  să  se  îndepărteze  de  el,  eventual  să-l
         considere vinovat că în căutarea adevărului este vinovat pentru că
         îşi  îndreaptă  privirea  în  altă  parte,  sau  că  această  căutare  îi
         îngrădeşte lui, ca deţinut, adevărata libertate. Iar dacă totuşi cineva
         se încumetă să facă acest lucru, cel care nu se opreşte în căutarea
         vinovatului  şi  a  soluţiilor  de  eliberare  a  nevinovatului  ori  să  se
         discrediteze în faţa deţinutului sau (dacă se poate şi) în faţa altora,
         iar în caz de toate acestea nu pot fi făcute viabile, încarcerarea sa,
         în aşa fel încât să-i fie restrânsă libertatea de acţiune şi eventual să i
         se poată impună un control. Este chiar de domeniul fantasticului
         această  analogie? Nu  cumva  asta  se  întâmplă şi  în  real?  Şi  cum
         răspunsul e uşor de găsit, căci este doar afirmativ, ce motive ar fi să
         nu se transfere şi în subtil?
            Analogia nu este deloc departe de adevăr. Pentru că, în multe
         aspecte, paralelismul era şi încă este atât de evident, încât între-
         barea: Este om, matur, liber în a-şi hotărî viaţa, sau un deţinut care
         trebuie să dea raportul pentru fiecare faptă şi poate pentru fiecare
         gând? nu putea fi ocolită, de mine dar şi de alţii, alţii care erau îm-
         părţiţi în două categorii: una mare care trata problema cu ironie
         sau  dispreţ  (mai  mult  sau  mai  puţin  arătate)  şi  alţii  care  se  în-
         grijorau de toate acestea. Se mai poate vorbi şi de indivizi, care
         încercau să profite de toate acestea, pentru a se folosi de “victimă”
         în scopul satisfacerii temporare a unor necesităţi, tocmai pentru că
         în  asemenea  situaţie  ei,  care  în  esenţă  erau  lipsiţi  de  scrupule,
         scăpau  de  vinovăţia  faptelor.  Lângă  omul  condamnat  la  o  ase-
         menea viaţă fiind, sau fiind într-o comunicare cvasipermanentă,
         mi-a fost dat să percep realitatea, cum s-ar spune, pe propria piele.
         Au perceput-o şi alţii, în mai puţinul timp ce l-au avut în a-i sta în
         apropiere, la o scală proporţională cu timpul.
            În structura sa, omul are, aşa cum se cunoaşte şi în psihologie
         dar şi în parapsihologie, trei nivele de manifestare a conştiinţei:
         inconştientul,  subconştientul  şi  conştientul.  Profunzimea  mare  a
         inconştientului, legătura acestuia cu structura divină a omului, îl
         lasă  depozitarul  adevărului  suprem  despre  viaţă,  despre  viaţa
         individului ce-l găzduieşte şi prin care se manifestă. Subconştientul
         este locul în care se manifestă, în mod normal corelarea adevă-
         rului suprem cu informaţiile conştientului; în cazul în care se iese
         din normal, în subconştient corelarea este de fapt un război între
            104
   101   102   103   104   105   106   107   108   109   110   111