Page 64 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 64
Daniel-Dumitru Darie
N-ar fi fost bine să controleze încă o dată împlinirea menirii unui
spirit a cărui lumină îi speria de moarte, îi orbea.
Aceasta a fost perioada în care s-a inoculat frica de reacţie, frica
de pereche, frica de viaţă independentă, frica de urmaşi (că deh...
era suficient) dar şi responsabilitatea totală pentru toate faptele re-
ale sau inventate, maximizarea acestor responsabilităţi. Toate aces-
tea s-au însumat cu cele ce mai existau, cu toate cele ce firesc au
împământenit spiritul.
Harul ce a venit a fost plânsul eliberator al spiritului constrâns a
sta în platoşa chinuitoare. Acest har, această nouă luminare, prea
mare, ce făcea spiritul să nu mai stea în umbra ce-i era dorită, a a-
tras – căci noaptea orice sursă de lumină atrage şi vietăţile parazite
– spirite mici sau spirite întunecate, ce aveau nevoie de victorii sau
macar de o fărâmă de lumină în plus spre a se arăta ei în lumina ce
o căutau cu insistenţă.
O minte tulbure, plină de lumeşti învăţări spre a manipula, apa-
rent singură, a căutat să ducă pe cărarea pe care pregătise de foarte
mult timp groapa-capcană, omul spirit ce-l adulmecase prin hăţi-
şurile deschise de lumea cea mai nouă, lumea cu feţe schimbă-
toare şi măşti ad-hoc, lumea vortuală. Şi chiar se apropia de reuşi-
tă... dar tot aceeaşi spu-să îşi are şi acum rostul: “Dumnezeu nu
doarme”!
Un şoc avea nevoie mintea şi trupul să se trezească. Să se tre-
zească din frică şi meandrare a drumului. Chiar prin această formă
grea, cu suferinţă, răul trebuia arătat şi scos în afară. Suferinţele
psihice şi sufleteşti, pe fundamentul alterat avuseseră un rol invers.
Boala putea să facă ravagii, sufletul nu putea fi pus să mai sufere,
boala nu lăsa răul adunat să plece, să fie scos în afară. Unei boli i s-
ar fi răspuns cu “genialele” medicamente. Erau multe adunate şi
trebuiau anulate.
***
Frica este energia care face ca omul să se contracte, să se în-
chidă, să se strângă în sine, să o ia la fugă, să se ascundă. Ea este o
boală care roade logica şi face omul inuman în esenţă fiind neîn-
credere arătată faţă de propriul eu. Despre frică s-ar mai putea spu-
ne că este un laţ care se strânge până sugrumă. Ea este cel mai pu-
ternic inhibitor al progresului omenirii.
Frica face ca nimic din ceea ce este esenţă a unei otrăvi să nu fie
aruncată în afară spre purificare. Ea, încet, încet se generalizează şi
îl transformă pe om, oricâte resurse divine ar avea în el, într-unul
om cu ego extrem de ridicat, crud, ucigător. Ego-ul şi frica îşi dau
mâna, într-un cerc vicios, şi “călăuzesc” omul spre neîmplinire,
spre însingurare, spre autodistrugere. Unii spuneau că frica este
mama tuturor răutăţilor ce le face omul, împotriva lui, în primă şi
maximă instanţă.
62

