Page 100 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 100

Daniel-Dumitru Darie

         normal, s-a spus ceea ce nu se voia vreodată să se întâmple. Aşa s-
         a început furtuna. S-a început cu o rafală. Şi-ncă una. Şi-ncă una.
         Trebuiau toate să spună că ceea ce este nu este bine, trebuiau să
         arate că drumul nu este drum ci doar o ieşire în decor. Prima m-a
         surprins, reacţiile au arătat netemeinicia. A doua m-a avut ca in-
         strument, cel ce face aşa cum se dorea. Cea de-a treia a fost cola-
         terală,  însă  tot  am  fost  instrument.  M-a  surprins  si  pe  mine  deşi
         chiar de la început am fost atenţionat de propriile-mi reacţii. Dar
         nu credeam că aşa e scenariul ce trebuia să mă aibă ca rol: vio-
         lenţa. Că prima nu a avut forma “cerută” este doar “meritul” Sine-
         lui şi a egoului stăpânit. Că a doua a fost manifestată într-o formă
         interpretabilă  este  meritul  celor  trimişi  să  ne  ocrotească,  ei  de-
         turnând forma “cerută” spre un alt plan, care nefiind nou, nu şi-a
         făcut pe deplin efectul. Iar cea de-a treia a fost să se manifeste altfel
         pentru că cineva, neştiut, “neprogramat”, a acţionat conform a ce-
         ea ce avea de alţii “programat”. Dar, chiar aşa, fără ca acţiunile să
         fie directe, trebuia să se considere ca şi cum ar fi fost directe. A-
         ceasta a fost prima “înfruntare” cu noua “forţare” ca replică a noii
         “sforţări”. Şi, cu toate acestea, nu s-a înregistrat “reacţia” care să
         strivească drumul, fără a fi îndeplinită şi o altă condiţie: depărtarea
         fizică  respectiv  apropierea  pentru  a  se  continua  lucrarea  veche.
         De-abia când normalul a dus să se îndeplinească şi această con-
         diţie, a început reacţia. Reacţie care nu prea era conformă cu “lec-
         ţia” ce fusese impusă, ce trebuia să fie învăţată temeinic.


                                             Înspre al doisprezecelea ceas

                                     Azi  îmi  este  uşor  să  privesc  în  urmă.
                                  Nu pot să spun totuşi că, atunci când au
                                  fost întâmplate şi trăite aceste “întâmplă-
                                  rile” despre care scriu acum, mi-a fost u-
                                  şor, că eram la fel de liniştit ca şi acum.
                                  Liniştea  de  acum  nu  reprezintă  nicide-
                                  cum pasivitate.  A venit pas cu pas, călire
         în luptă fiind dintr-un anumit punct de vedere, dar pe de altă parte
         această linişte vine din desluşirile informaţiilor ce mi-au venit pe
         diverse căi: astrale, înţelegerea obişnuinţelor, înţelegerea compor-
         tamentelor, senzaţiilor şi trăirilor celor ce le aveau, unde şi când le
         aveau, decodarea viselor, altele decât cele personale, timbre voca-
         le şi schimbarea acestora, şi, nu în ulti-mul rând, vorbe spuse, a-
         proape fără suflare. Cine poate să nege faptul spusele din popor:
         “Copiii,  beţivanii  şi  nebunii  spun  totdeauna  adevărul”  şi  “Gura  pă-
         cătosului adevăr grăieşte”?


             98
   95   96   97   98   99   100   101   102   103   104   105