Page 55 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 55
Sunt om, vreau să fiu liber...
că acelea ale trupului sunt un apa-naj al naturii noastre omeneşti, cele-
lalte nu depind decât de voinţă noastră.
Chiar atunci când demonii sunt cei care generează sau întreţin
stările de tristeţe, ei nu pot s-o facă decât pentru că găsesc în suflet
un teren favorabil şi beneficiază de o anumită participare (mai
mult sau mai puţin conştientă) din partea voinţei omului. Astfel,
Sfântul Ioan Gură de Aur îi poate spune lui Stagir: Demonul nu e
câtuşi de puţin în tine autorul acestei întunecate tristeţi, ci însăşi această
tristeţe îi vine în ajutor demonului, şi el îţi sugerează aceste gânduri rele.
Adesea, tristeţea pre-există intervenţiei directe a diavolului, iar a-
cesta din urma nu face decât să profite de situaţie pentru a creşte
patima.
***
Patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării. Aceasta e
una din manifestările ei deosebit de grave. "O prea mare tristeţe e
periculoasă”, evidenţiază Sfântul Ioan Gură de Aur, “până-ntr-atât
de periculoasă încât poate cauza moartea".
Diavolul joacă un rol deosebit de important în naşterea dispe-
rării şi poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stări, conse-
cinţe catastrofale. “Demonul”, spune Sfântul Ioan Gură de-Aur, “nu
are în mâinile lui arme mai redutabile decât disperarea; astfel, îi facem
mai puţină plăcere păcătuind decât disperând”. Într-adevăr, în aceasta
stare omul îşi pierde speranţa în Dumnezeu şi, prin urmare, se
rupe de El. Prin aceasta, el lasă câmp liber de acţiune diavolului, se
dă legat fedeleş în puterea lui şi se sorteşte morţii spirituale. “În-
tristarea lumii aduce moarte”, spune Sfântul Apostol Pavel. Sub
efectul disperării (şi, uneori, chiar al simplei tristeţi), adesea omul e
împins să se consacre patimilor distrugătoare, crezând că ele ar
putea aduce alinare stării sale, cruţându-l măcar de conştiinţa a-
cesteia. Astfel, Sfântul Apostol Pavel constata: “Din pricina împietri-
rii inimii lor, aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării,
săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei”. Sfântul Grigore cel Mare
notează, la rândul său că din tristeţe “decurge rătăcirea sufletului către
lucrurile oprite”.
Sursă de moarte spirituală, disperarea poate, de asemenea, să
îndemne omul la a-şi dărui morţii trupul: împingându-l să nu mai
aştepte nimic de la viaţă, ea imprimă sufletului său idei de sinuci-
dere şi îl incită să le pună în practică. Sfântul Ioan Gură de Aur,
pentru a explica acest fapt, reţine posibilitatea unei intervenţii dia-
bolice, dar afirmă că, în orice caz, ea nu este singură implicată,
vrând să insiste şi aici asupra responsabilităţii omului însuşi: “Aceste
ganduri funeste”, ii scrie el lui Stagir, “nu vin doar de la demon, iar me-
lancolia ta contribuie la aceasta cu mult. Da, această întunecată tristeţe
le provoacă cu mult mai mult decât duhul rău, şi poate că ea le este cauza
unică. E într-adevăr sigur că unii, în afara acestei obsesii diabolice, re-
53

