Page 116 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 116

Daniel-Dumitru Darie

         forma sacră, divină, definea conceptul de unul lângă altul, cu deri-
         vatul, în fapt unul cu altul. Alăturare şi împreunare. De aici s-a tre-
         cut, sub sceptrul noii iubiri, inventate, la ucigaşul “al meu/a mea”.
         Nimic nu scuza un gest al celuilalt, căci al sau fiind, nu-i putea ieşi
         din  concepţii.  Pentru  păstrarea  acestui  slogan  de  posesivitate,
         omul şi-a permis orice, în afara sau în interiorul familiei. Chiar a
         ucis! Era însă scuzabil pentru că o făcea în numele unei mari iubiri.
         Conta oare faptul că uitase de iubire, dar şi de iubirea pentru sine?
            Ca să arate că aici totul este mai presus de toate a inventat iu-
         birea pentru copii. Era ea naturală, firească, dar fiind acum doar
         pentru proprii copii, a fost urcată la rang de sfinţenie şi avea sensul
         de a arăta lumii că singurul motiv existenţial, robotic, era dat de
         această iubire neţărmurită. A dorit, firesc, copiilor lui să le fie bine,
         dar  uneori  a  uitat  că  dintr-o  tulpină  putredă  nu  poate  creşte  o
         ramură sănătoasă. A uitat ca pentru a le fi bine lor, lui trebuie să-i
         fie bine! Copii de bani gata sunt rodul acestei iubiri, oarbe, copii
         cărora orice le era permis, orice vroiau ei era lege pentru părinţi.
            Iubirea pentru copii a desfiinţat uneori cealaltă iubire, pentru
         cel de lângă, chiar şi pe cea de familie, mai ales când acestea au a-
         vut formele normalului. L-a scuzat pe om pentru încălcarea ve-
         chilor concepte, însă sfinţenia ei îl apără de toate efectele, inclusiv
         de faptul că uita ce este iubirea.
            Copii astfel iubiţi, în unele cazuri, au trăit drama de a fi mode-
         laţi prin orice formă posibilă. De cele mai multe ori, împotriva vo-
         inţei şi personalităţii, se acţiona coercitiv. Bătaia e ruptă din rai era
         explicaţia faptului că ea izvora din iubire, nicidecum din posesi-
         vitate. Când alţii acţionau însă coercitiv asupra propriilor copii, ex-
         plicaţia nu mai avea sens, pentru că nu era efectul unei iubiri. Şi a-
         şa, iubind părinteşte, omul s-a uitat iarăşi pe sine şi a uitat iubirea...
            Copiilor le-a indus apoi iubirea de părinţi, care erau singurii în
         măsură să le dăruiască iubire, şi care, pentru a putea dărui această
         iubire, trebuiau protejaţi împotriva tuturor, chiar împotriva propri-
         ei persoane. S-a justificat, totul printr-o poruncă: „respectă-ţi părin-
         ţii”... dar interpretată nu ca atare, ci ca formă absolută. Multe vieţi
         s-au prăpădit pe drumul acestei iubiri ce n-a lăsat loc de altceva, ce
         ar fi fost mult superior. Multe drumuri ale destinului s-au întorto-
         cheat tocmai datorită privirii aruncate peste umar ca nu cumva
         părinţii să vadă că nu mai sunt prim-planul iubirii. Şi aşa s-a mai
         mai rupt, încă odată, legătura omului cu divinitatea, cu iubirea...
            Iubirea  pentru  copii  proprii  l-a  denaturat  pe  om  extrem  de
         mult. Chiar neamul şi familiile, concepte pentru care s-au denatu-
         rat idei sacre, au fost lovite de uitarea iubirii dintre fraţi, dintre cei
         ce formau neamul şi familiile. Toate acestea au putut fi lovite, a-
         tacate,  tocmai  pentru  că  aveau  fundamentul  artificial,  plin  de
         goluri ce permiteau spargerea.
            De ce să mai fie iubiţi alţi copii? Doar ceea ce erau ai lui şi ai ei
         erau importanţi. Iar dacă el şi ea proveneau din alţi ei important
         114
   111   112   113   114   115   116   117   118   119   120   121