Page 60 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 60

Daniel-Dumitru Darie

         zeu este atât de iertător; “Dumnezeu nu doarme”, spune vorba po-
         pulară... Şi sângele va curge, când îi va fi mai bine...
            Dumnezeu n-a dormit, nici pentru spiritul de care ştia că nu s-a
         lăsat pierdut. Că a depăşit şi momentul în care risca să-şi vândă e-
         xistenţa fizică în contul datoriei, riscând şi pierzând mult, aproape
         totul. Făcătura de apropiere de locul rău a înlăturat-o prin chiar
         gândul şi fapta făcătorului. Trebuia să se depărteze pentru a se re-
         găsi, măcar parţial, pe sine. Trebuia să se îndepărteze şi cum altă le-
         gătură şi datorie o ţinea prea aproape de un “generator de radia-
         ţie” malefică ar fi ţinut-o strânsă în chingi, a fost împinsă să se de-
         părteze. Trebuia! Acum trebuie dusă mai departe datoria şi ceea ce
         a rămas ca necesară revenire, periodică, acolo, trebuie să fie scoasă
         de sub imperiul necesităţii. Este o indatorire de onoare faţă de un
         alt spirit, mai înalt, salvator la un moment dat, ce trebuie şi el scos
         din flăcări. De acum încolo cale este deschisă... Acelui spirit îi tre-
         buie redată libertatea şi datornic este lui de a i se da libertatea vii-
         torului, prin scoaterea de sub platoşa ce îi induce idei care-i sunt şi
         lui şi, totodată, altora împotrivă.
            Lumina s-a ivit!...


                                                     Intermezzo în destin

                                     Încă  un  episod  al  vieţii  luase  sfârşit.
                                  Epoca  translaţiilor  nu-şi  mai  avea  mo-
                                  tive. Epoca privirilor într-o direcţie ce nu
                                  coincidea  cu  predestinarea  spiritului  şi
                                  cu destinul fiinţei trebuia înţeles. Neînţe-
                                  legerea de ar fi fost să rămână, pierderea
                                  în totalitate s-ar fi făcut să fie o realitate.
         Pierdere fizică, moarte de ar fi să-i spunem aşa, chiar dacă ar fi a-
         vut doar forma parţială de boală şi imposibilitate de mişcare. Sau
         pla-nul  acela,  pe  care  în  prea  mică  măsură  îl  controlează  omul,
         într-o oarecare mare măsură divinitatea din om şi ceea ce rămâne,
         o parte însemnată divinitatea absolută. Se traduce prin nebunie.
         Aşa ar fi fost să fie datul unui spirit mediu, căci unul mic ar fi clacat
         pentru totdeauna.
            Ce încă nu era înţeles era faptul că totul era posibil, că şi ma-
         terialul îi era şi îi este un plan permis mai mult decât îndeajuns,
         calea însă de a ajunge la el era cu totul alta. Nu de unul singur, şi
         nu prin sine. Dar nici pe de-a gata. Altfel, altcumva. Împotriva ide-
         ilor  puse  ca  şi  cărămizile  într-un  zid  de  cei  ce  trebuiau  să  con-
         struiască zidul.




         58
   55   56   57   58   59   60   61   62   63   64   65