Page 117 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 117

Sunt om, vreau să fiu liber...

           pentru fiecare erau copii noştri şi ai mei, de fiecare parte. Şi de aici
           totul era erodat dintr-un început. Cele trei categorii de copii nu
           mai creşteau în nici un fel de armonie, nici între ei, nici în întreg.
           Totul era caduc, totul era sortit pieirii, totul era rampa de lansare a
           urii  între  oameni  şi  fraţi.  Ori  de  unde  venea  ideea  diferenţierii,
           greu se lasă anihilată. Omul vedea cu ochii lui dărâmarea castelu-
           lui de nisip creat cu propria-i tăcere gânditoare, ce denatura prin-
           cipiile creaţiei divine. Atunci mai apuca să regrete. Însă regreta gă-
           sindu-şi scuze în iubirile pe care le crease.
              Pentru a-şi satisface vanitatea şi dorinta de opulenţă, omul şi-a
           început creaţia proprie de a avea ceea ce nu era al său şi nu avea
           cum să fie al său, pentru că era al altuia, era ceea ce strânsese, ago-
           nisise, primise, altcineva. Omului însă îi trebuia totul, îi trebuia mai
           mult. Să fure nu-l îndemna gândul căci ştia porunca să nu furi. Să
           facă repede ceea ce altul făcuse, nu avea cum... Să ceară şi să i se
           dea era imposibil. Atunci a împrumutat de la vânătorii fără gândire
           –animalele – procedura. A se face că nu are nici o intenţie, că nu
           doreşte nimic, dar a sta pe aproape pentru a şti totul, de la pozitivi-
           tăţile la negativităţile victimei. După cunoaşterea a tot ceea ce îi e-
           ra necesar să ştie, aşteptarea momentului favorabil pentru declan-
           şarea atacului, adică al şantajului sau al cererii de cedare necondi-
           ţionată. E modul în care se încearcă a se arăta că a nu râvni la ceea
           ce este al altuia este deviza de căpătâi şi că luatul a ceea ce este al
           altuia, contra unei recompense sau serviciu, uneori, a fost o dova-
           dă de ajutor, de iubire în speţă. E modul, social, cel mai frumos
           disimulat al pierderii caracterului divin al umanismului, al iubirii.
              Tot ca formă de manifestare a altui tip de iubire, omul a preluat
           de la necuvântătoare, ambiguitatea. Cazul tipic şi cel mai des întâl-
           nit este jocul pisicii cu soarecele înainte de a-l vâna. La om ideea,
           trecută prin filtrul inteligenţei superioare – preluând sintagma din
           materialism – a fost dezvoltată pentru tot felul de situaţii. Cel mai
           des întâlnit caz este acela în care o persoană este privită şi caracte-
           rizată într-un fel într-o anumită situaţie şi într-un alt fel în altă situa-
           ţie. Un alt caz este acela în care unei persoane i se arată o anumită
           faţă  până  la  momentul  în  care  ajungându-se  la  un  punct  exis-
           tenţial de maximă importanţă, faţa se schimbă, faptele devin altele.
           S-ar mai putea evidenţia, din multitudinea de asemenea ambigui-
           tăţi cazul când, interpus fiind între două persoane ce se află într-un
           oricare conflict, omul arată fiecăruia ideea de nevinovăţie, vinovat
           fiind celalalt. Justificarea, în oricare dintre cazuri este dată de iu-
           birea pentru om: a nu-l supăra pe cel în cauză, a nu-i tăia aripile, a
           împăca spiritele. Omul vrea să considere că iubirea este motivul
           faptelor sale. Diferenţa între acestea şi Cristicul Adevărul trebuie
           mărturisit este însă o prăpastie pe care omul, cu acest sistem de
           evaluare a iubirii nu reuşeşte să o treacă. Malurile prăpastiei sunt
           însă alunecoase şi căderea oricum este iminentă.
                                                                      29.01.12
                                                                           115
   112   113   114   115   116   117   118   119   120   121   122