Page 106 - Sunt om, vreau să fiu liber...
P. 106
Daniel-Dumitru Darie
În aceeaşi idee, analogia cu deţinuţii mai dă o explicaţie:
deţinutul care nu are o nici o vinovăţie care să justifice pedeapsa şi
care ar putea să caute să schimbe ceva, este izolat de toţi; este izo-
lat de cei care i-ar putea trezi interesul de a găsi adevăratul vinovat,
izolat de cei care l-ar putea ajuta să evadeze. Şi mai comod este ca
el să facă în aşa fel încât, prin faptele sale, să nu fie considerat
demn de ajutor, să îndepărteze pe cel care l-ar putea ajuta, să ceară
celui care l-ar putea ajuta să se îndepărteze de el, eventual să-l
considere vinovat că în căutarea adevărului este vinovat pentru că
îşi îndreaptă privirea în altă parte, sau că această căutare îi
îngrădeşte lui, ca deţinut, adevărata libertate. Iar dacă totuşi cineva
se încumetă să facă acest lucru, cel care nu se opreşte în căutarea
vinovatului şi a soluţiilor de eliberare a nevinovatului ori să se
discrediteze în faţa deţinutului sau (dacă se poate şi) în faţa altora,
iar în caz de toate acestea nu pot fi făcute viabile, încarcerarea sa,
în aşa fel încât să-i fie restrânsă libertatea de acţiune şi eventual să i
se poată impună un control. Este chiar de domeniul fantasticului
această analogie? Nu cumva asta se întâmplă şi în real? Şi cum
răspunsul e uşor de găsit, căci este doar afirmativ, ce motive ar fi să
nu se transfere şi în subtil?
Analogia nu este deloc departe de adevăr. Pentru că, în multe
aspecte, paralelismul era şi încă este atât de evident, încât între-
barea: Este om, matur, liber în a-şi hotărî viaţa, sau un deţinut care
trebuie să dea raportul pentru fiecare faptă şi poate pentru fiecare
gând? nu putea fi ocolită, de mine dar şi de alţii, alţii care erau îm-
părţiţi în două categorii: una mare care trata problema cu ironie
sau dispreţ (mai mult sau mai puţin arătate) şi alţii care se în-
grijorau de toate acestea. Se mai poate vorbi şi de indivizi, care
încercau să profite de toate acestea, pentru a se folosi de “victimă”
în scopul satisfacerii temporare a unor necesităţi, tocmai pentru că
în asemenea situaţie ei, care în esenţă erau lipsiţi de scrupule,
scăpau de vinovăţia faptelor. Lângă omul condamnat la o ase-
menea viaţă fiind, sau fiind într-o comunicare cvasipermanentă,
mi-a fost dat să percep realitatea, cum s-ar spune, pe propria piele.
Au perceput-o şi alţii, în mai puţinul timp ce l-au avut în a-i sta în
apropiere, la o scală proporţională cu timpul.
În structura sa, omul are, aşa cum se cunoaşte şi în psihologie
dar şi în parapsihologie, trei nivele de manifestare a conştiinţei:
inconştientul, subconştientul şi conştientul. Profunzimea mare a
inconştientului, legătura acestuia cu structura divină a omului, îl
lasă depozitarul adevărului suprem despre viaţă, despre viaţa
individului ce-l găzduieşte şi prin care se manifestă. Subconştientul
este locul în care se manifestă, în mod normal corelarea adevă-
rului suprem cu informaţiile conştientului; în cazul în care se iese
din normal, în subconştient corelarea este de fapt un război între
104

