Daniel-Dumitru Darie (3D)

Semnul meu e lacrima de foc...
Pot întoarce lumea spre trecut,
Însă ard al vieţii nenoroc
Azi când simt, că-i iar, un început.

Înmulţesc, adun... tot socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Şi, prin viaţă, tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Ori să scad de n-am ce să-nmulţesc,
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

În absurdul unui gând sumar
Şanse n-am, deloc, să mă-ncadrez,
Fiindcă-i drept de scrisu-mi mă separ
Când eternitatea o scurtez.

Şi-am să fiu mereu motiv de foc
Ca să dau luminii liber drum
Şi, cumva, speranţei să-i fac loc
Chiar de fi-va eu să pier ca fum...

Jur pe adevăr în orice vers
Şi, deja, mărturisit îl ştiu,
Că, mergând, mereu cât am de mers,
Niciodată nu ajung târziu.