Page 137 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

şi cu tine, am luptat: libertatea de a alege. Ca să nu stai pe gânduri,
ca să nu ai timp de gândire şi răzgândire, dintr-odată va veni acel
timp, din bucurie în cumpănă şi apoi, prin alegerea ta, în viitor sau
în vremea de apoi. Ca să nu ai timp de a asculta de spusele altora,
doar noi fiind, se vor coborî mai aproape de noi Cerurile şi se vor
înălţa adâncurile, tocmai pentru a fi uşoară înălţarea sau coborâ-
rea. Atunci, în acele clipe, îţi vei aminti toate vorbele spuse ţie, de
la primul cuvânt de tine rostit, până la cel din urmă, de mine abia
şoptit...
Atunci vei şti, şi numai tu vei şti, ceea ce, în treacăt ţi-am spus,
când ţi-am spus că eu sunt dator cu toată iertarea pe care ştiu că a-
ceastă lume mie nu mi-o va da şi, aşa fiind, nici nu o cer, nici nu o
doresc. Pentru că, înainte de toate, doar cine poate înţelege, doar
cel care cu sufletu-mi vorbind îşi va avea cunoscut tot adevărul, ne-
putând fi cuprins de cuvintele poveştii mele ori a răspunsurilor me-
le la întrebări lui, de va simţi din propriul suflet pornind iertarea, o
va face fără întrebări şi fără cuvinte multe. Atunci vei şti, când, bu-
curându-mă de bucuria-ţi ce niciodată n-ai avut-o ca hotărâre, se-
cerat, cu ochii larg deschişi voi încerca să cuprind mărimea şi înăl-
ţimea Cerurilor, că poarta Cerurilor e deschisă, pentru întoarcerea
mea acasă ori, de mă vei chema, pentru întoarcerea-mi la tine. A-
tunci să aprinzi lumânările, pe rând, ca să nu mi se întunece pri-
virea şi, în clipa în care alegerea o vei face, în clipa aceea de întu-
neric a luminii şi lumină orbitoare a întunericului, nemaivăzând
puntea, să cad în gol, spre adâncurile cele hrăpăreţe, cele prea în-
frigurate.
De-ai să simţi că nu îmi mai bate inima, să nu te sperii, sub apă-
sarea mâinii tale, doritoare de întoarcerea-mi grabnică se poate să
se redea firescului, să-şi amintească ce trebuie să facă. De-ai să mă
simţi răcindu-mă, să nu te sperii, îngerii, de-i vei chema tu, vor veni
şi mă vor ajuta să trec de frigul sfârşitului, întorcându-mă din drum.
Dar dacă ai să vezi ochii închizându-se, adună-n palma ta lacrima!
Va fi ultimul semn pe care doar ţie, eu, cel care pe nimeni nemai-
având şi cel de care nimeni interesându-se, ţi-l las. Atunci poţi să
stingi şi lumânarea cea din urmă, atunci poţi să laşi să fie întuneric
şi să priveşti stelele. Dacă vei fi atentă, ai să vezi două stele alergând
spre depărtări.
Acum, când lumânarea ce-mi luminează scrisul mi se arată fu-
megând, mă opresc... Am scris ce aveam de scris, spuse sunt cele
nespuse, cele care se puteau spune şi cele care nu s-au putut
spune. Lumânarea se va stinge şi începe drumul spre timpul acela,
al alegerii şi al trecerii ori netrecerii cumpenei...
19.11.13
135