Page 132 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

Bătăi de ceas înzidit

Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din
umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de
la primul pas pe care l-ai făcut alături de
drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o porni-
re şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse,
cu patimă, la schimb cu tine, cea care a-
bia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost,
mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul
să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu
ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla
nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au
trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le
taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate
nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi
lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat,
pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând,
ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti
că vor fi.
Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de
a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi
caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare ce-
nuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus a-
minte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, vo-
ind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al
focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bă-
tut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă vo-
ie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se
vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraie-
lor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece
mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar
aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a
făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pen-
tru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria
cerului.
Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieş-
te singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poa-
te întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi
în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr
căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind îm-
130