Page 9 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

Când te jucai cu uriaşii...

Mai demult, când stelele se lăsau prin-
se de tine în palme, când fugeai cu privi-
rea ochilor pătrunzători dincolo de ceea
ce oamenilor le era piedică de netrecut, şi
ajungeai să te joci cu alţii, ca şi tine de
zglobii, de-a v-aţi ascunselea printre pi-
cioarele uriaşilor Cerurilor, nu te cuprindea niciodată tristeţea. Şi,
de acolo venind, când jocul îţi era şi Acolo, sus, şi Aici, printre noi,
aduceai bucuria şi dorinţa de mai mult şi mai departe, celor ce,
mari fiind şi uitând de jocul lor de-a v-aţi ascunselea, nu se lăsau a
fi prinşi în hora vieţii fără de sfârşit şi a împlinirii datorate adevăru-
lui pentru care s-au lăsat să vină aici, înaintea ta. Nu demult, dar
mai demult, aşa cum se vede acum timpul trecut, toate acestea e-
rau şi jocul îţi era joc, la fel de real ca ceea ce ne-am învăţat să nu-
mim noi, cei mari, lucruri serioase.
Iertare pentru cei ce fug în lumi de taină, în lumi în care trăiesc
cei cărora le este drag să râdă de necazul altuia, să uite să dea mâna
celui care a căzut, suferind, la picioare, doar pentru că mai întâi de
toate trebuie să lase hohotul de râs la vederea tuturor, nici tu, nici
eu, n-am putut să găsim, dar uite, acum ne-a împins pe drumuri
împotrivitoare, tocmai ei, cei cărora le-am lăsat apropierea noastră
ca oglindă în care să privească. Şi tocmai unde era mare aşteptare
de înţelepciune, unde mintea putea să dea roade şi prin omenie nu
doar prin judecăţi, s-a cuibărit dorinţa de a distruge şi de a face din
oamenii care-şi ţineau capul sus şi privirile spre înainte, târâtori la
picioare, pentru a se putea mândri că pot să-şi aşeze piciorul, în pa-
sul lor privit de sus în jos totdeauna, pe umerii ce-ar fi putut altfel să
poarte pe ei povara munţilor mutaţi din loc de era nevoie spre a
nu împiedica drumul spre lumină, de a nu se pune piedică, spre
ocolire, paşilor ce vor fi vrut să meargă totdeauna drept.
Hotarul dintre marginile lumilor l-am bătătorit amândoi şi poate
că această lungă vreme în care n-aveam nicicum crede, nicicum
şti, nicicum măcar voi a privi altfel decât noi credeam, ştiam şi
priveam, le-a dat apă la moară, apă care curgea vijelios, celor care
ştiau să macine gânduri ca să nu le treacă viaţa fără rost, crezând ei
că rostul lor este să împăcătuiască şi să învrăjbească pe cei ce nu a-
veau gând la păcat şi nici dorinţă de vrajbă. Apele neprihănite n-au
nici miros, n-au nici culoare, dar sunt plăcute tuturor. Şi tocmai as-
ta le-a fost de ajutor ca să nu ştim că ajungând în palma lor li se
7