Page 10 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

schimbă şi mirosul şi culoarea şi chiar gustul, dar însetaţii vor bea
din ele spre a-şi potoli setea, neavând cum să înţeleagă plata cu ani
din viaţă pentru ceea ce, altfel, dat era, de Cel care pe toate le-a
creat, de a fi tuturor fără plată. Au băut şi alţii, am băut şi eu, ai băut
şi tu. Ei oricum ştiau că deja sunt datori cu vieţi întregi, nu doar
aceasta, aşa că se arătau mereu însetaţi şi băutori, de câte ori ieşeau
din casa fără ferestre.
A rămas timpul în urma faptelor şi faptele s-au proptit în drum
ca să stea piedică între cei de cândva şi cei de acum. Aşa suntem şi
noi doi, înstrăinaţi, tu păşitor pe drumul pe care ţi-au zdrobit spe-
ranţe, eu căutător al porţilor bătute în cuie şi ferecate cu lanţuri de-
ja ruginite de lacrimile în care au stat un timp, mult timp, timp în
care s-a vrut nemăsurat, un timp al vieţii de niciodată. Tropotul ce-
lor ce păzesc drumul tău de întoarcere, tropot care acum ţie încă ţi
se pare a fi marş de glorie cântat la tobe, mie îmi este dat să mă
scoată în calea lor spre a le cere socoteală pentru neruşinarea de a
ţine morţiş ca să nu te lase să vezi norii ce s-au strâns grămadă pe
cerul tău, iar ei, minţindu-te, îţi spun în somn, că aşa arată cerul se-
nin, iar tu încă visezi noaptea în care vei putea dormi în liniştea
vremurilor în care erai una cu uriaşii din Cerurile jocurilor tale, în
care Cerul îţi era casă mai obişnuită şi mai primitoare decât orice
casă de pe pământ, unde ştiai că nu există nimic primejdios ori po-
trivnic jocului copilăresc.
Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... Alte cuvinte, acelaşi înţeles. Şi
cu toate că mereu înţeleg ce ori mi se şopteşte, ori, de-a dreptul, se
răcneşte, ştiu că nu pot sta prea mult cu capul plecat pentru că Soa-
rele m-ar face să albesc iar ochii mi s-ar prăfui, uitând să deosebeas-
că departele de aproape şi chiar întunericul serii de înnorarea de
dinaintea furtunii. Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... E vremea ta,
de a privi şi tu, cum priveam eu altădată, jocul de-a v-aţi ascun-
selea, printre picioarele uriaşilor Cerurilor şi a înţelege că, atât timp
cât suntem în stare să ne auzim chemaţi pe nume de oricine, ase-
menea nouă, semeni fiindu-ne, încă mai se poate să se întoarcă vre-
mea Adevărului şi vărsa în focul mistuitor al relelor, pocalul plin de
ură ce mereu, a fost scos, cu plată mare, prea mare, din adâncuri
reci şi întunecate, spre a-ţi da mereu să bei când îţi este sete, dar se-
tea să nu-ţi treacă, spre a bea şi încă a mai bea, atât cât niciodată să
nu poţi să vezi cât de mare e diferenţa dintre susurul izvoarelor şi
foşnetul vântului pornit din senin, care îndeamnă norii de furtună
să închidă porţile către înălţimi, pentru ca privirile să se obişnuiască
a nu privi decât în jos, cât mai mult în jos, crezând că în sus nu se
poate găsi nimic loc de folos.
31.01.13
8