Page 113 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

Între adevăr şi dorinţe

La hotarul dintre da şi nu, când se taie
cu incertul, ca un bisturiu întreaga certi-
tudine, stau de veghe stihii cărora, neînţe-
legându-le, oamenii le-au dat un nume
care să nu fie definitoriu întru totdeaua.
Le-au zis dileme, lăsând viitorului, de par-
că aveau puterea de a da poruncă timpului, obligaţia de a le des-
luşi. Poate tocmai de aceea timpul, neavând de ce să se închine o-
mului, cel care de prea multe ori în viaţă se arăta dornic de a încer-
ca să ştie cât de adâncă poate fi o mlaştină, doar dacă se preferă a-
devărul, singura şi unica certitudine, dă adevăratul nume, pe tot-
deauna, acelor stihii...
Eu ţi-am spus, când vorbeam despre răspunsuri şi căutam între-
bările care le ţin legate de viaţă, că stai mereu aproape de nicăieri,
priveşti mereu spre niciunde şi faptele tot dau târcoale lui nicicum.
Şi, tot atunci, vorbind ba despre una, ba despre alta, când nu-ţi îm-
pătimeai privirile în amintirea adevărului ce-l aveai, în consens cu
tine, de dăruit zi de zi, viitorului, îţi era clar, clar ca lumina zilei cu
cer senin, că şi dacă pământul nu se cutremură, se poate să se rupă
pasul, câlcând în golul abisului, să nu-şi mai aibă niciodată gând la
trecerea pragului sau la al treptelor care să coboare dedesubt de el
înălţimile semeţe.
Nu te întreb astăzi, despre tine, despre cei din jurul tău, nimic. Şi
nici nu aştept să-mi spui ceva despre tine ori despre ei. Atât de mult
ţi-ai îngândurat sufletul că nu mai poţi să-ţi dai nici măcar un răs-
puns care să nu se termine cu o întrebare, ce, imediat îl face să se a-
rate mai încurcat decât înainte de a se contura întrebarea căreia ţi
se părea că i-ai găsit răspunsul. Şi din acest haos, în care te-ai împins
singură, crezându-ţi răbufnirile ca stare a unui firesc prin care îţi es-
te definită existenţa, crezându-ţi dorinţele lumeşti ca fiind semn al
Cerurilor în care îţi doreai să te ştii ajunsă şi pe care, printr-un ochi
de cer, le zăreai porţile întredeschise. Cât încă mai ştiai şi încă mai
spuneai că poţi, de pe scară, să cazi, cât încă mai ştiai şi spuneai şi
cum, şi de ce, nu te ruşinai să spui adevărul, nu te ruşinai să priveşti
în faţă pe cei care se fereau să-ţi dea crezare, poţi să alegi ceea ce
vrei să îmi spui...
Undeva, într-un timp al încrederii fără limite în izbândă, la una
din vămile trecerilor tale, tot mai dese, între tărâmul în care “da”
nu se teme să se ştie rostit şi tărâmul în care oricum şi oricând, “nu”
111