Page 114 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

se ţine scai de orice, când te-a cuprins teama de îngheţ pe crestele
semeţe, simţind prima rafală a vântului care-ţi încerca puterea de a
fi şi a rămâne ceea ce îţi spusesei că vei fi, ţi s-a părut mai uşor să
cobori în adăpostul vorbelor prinse, în fugă, de coadă, şi purtate ca
blazon de cei cărora li se pare că numele nu spune nimic de nu-i
împreunat cu ceva ce dă înţeles, chiar dacă, rostit pe îndelete nu-şi
poate găsi nici un rost. Dar, ceea ce tu ai vrut să fie doar un răgaz ca
să poţi să-ţi simţi bătăile inimii în fiecare noapte şi să poţi vorbi mă-
car dimineaţa, sau măcar seara, cu îngerii, s-a potrivit precum se
potrivesc vorbele de-acasă cu cele din târg şi, rostogolindu-te, abia
pe fundul prăpastiei ţi-ai dat seama că, doar minţindu-te şi minţind,
mai poţi să crezi că vezi lumina şi nu umbrele ce duc în mână făclii
de trebuinţă în grotele întunecate ale adâncurilor reci, mult mai
reci decât le ştiai tu, din visele tale.
Ţi-era, şi îţi spuneam tot mai des în ultimul timp, greu şi, parcă,
de la o clipă la alta, îţi aveai o altă părere despre ceea ce gândeau,
vorbeau şi făceau cei din jurul tău. Ba, chiar mai mult, tu vorbeai
despre adevăr şi tot tu făceai împotrivă adevărului pe care abia îl
rostisei. Erai deja departe de “da” şi de “nu”, rămăsesei doar cu a-
mintirea lor, şi te foloseai de ele când te priveai în oglindă, ca să te
convingi că încă erai tu. Dar oglinda nu-ţi mai arăta şi faptele tale,
pentru că tu nu mai aveai dorinţa de a le cântări, aflându-le. Nu
mai ştiai decât că îţi urmai dorinţa de a avea ceea ce nu aveai şi,
ştiind că nu ai, îţi spuneai că ai şi începusei să mergi pe drum doar
ca să ai de unde aduna pietre pe care să le arunci în cei ce aveau
curajul să spună faţă de tine, sau să îţi spună în faţă, că ei nu văd a-
vuţia ce crezi că o ai.
Acum, pe lângă tine, se aude cum fluieră vântul. Şi se mai aude
că-ţi întrebi curajul dacă poate să-ţi învingă ruşinea pentru gândul
rău şi vorbele aruncate când îţi doreai ca cineva să fie în locul alt-
cuiva şi să vrea, şi acel altcineva să fie cu adevărat cineva, măcar
când este în faţa ta. Şi dai târcoale când nu dormi, şi stai, tăcută, în
vis, la poarta pe care o găseai, cândva, larg, deschisă. Nu-ţi dă pace
ultima fărâmă de mândrie fără sens, mândria de a te crede încă păs-
trătoarea cheii de la poarta împlinirii, mândria care-şi doreşte să-i
audă, pe nevinovaţi şi pe cei nefăptuitori, cerându-şi iertare pentru
că ţi-ai vărsat mânia pe neputinţele care te-au făcut să alegi între a-
devăr şi dorinţe. Acum ştii ce a urmat, dar va urma şi lupta cea ma-
re... Abia atunci vei înţelege ceea ce acum trebuia să înţelegi: do-
rinţele, după ce-şi fac de cap dispar, adevărul este acelaşi totdeauna
şi pentru totdeauna, acum, în viaţa aceasta trecătoare şi oricând în
viaţa cea fără de sfârşit.
11.04.13
112