Page 124 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

Noi, încă oameni

Lacrimile când curg, dacă nu s-ar lăsa
vederii, pe mulţi nepăsători i-ar lua valu-
rile şi i-ar duce în pustiul însecetat şi lipsit
de orice urmă de viaţă, fără trăiri. Acolo
doar, poate, le-ar fi viaţa pe înţeles şi doar
acolo şi-ar înţelege nemotivarea absur-
dului din care, printre oameni, fac balanţă şi bici.
Atât de multă singurătate s-a adăugat zilelor noastre! E de-ajuns
să o cântărim pe ea ca să ştim câte zile au trecut între două întâm-
plări în care ne-am furişat şi ne-a scăpat din strânsoarea-i care, face
ea ce face, şi e tot mai mare. Tocmai de-aceea mulţi, din aceia care
vorbesc despre singurătăţi ca necesităţi absolute, cântărind-o, cre-
zând că fiecare zi are aceeaşi măsură, ne-ar spune că umblăm pe nu
ştiu unde şi fugim de oameni. Pentru ei, pentru cei care singurăta-
tea altora e motiv de bucurie, ştiindu-ne astfel uşor de ajuns la mâ-
na lor, există doar liniaritatea trecerii, pentru că timpul lor trece fad.
Unul, doar unul, aşa pare că s-a dat o nouă lege. Şi ca să nu fie
cineva care să-i facă împotrivire, un potop de argumente cade în
capul tuturor, şi al celor ce abia o aşteptau, pe faţă sau pe ascuns, şi
al celor care se întreabă de ce, dintr-odată, ceea ce a fost dintotdea-
una şi nu s-a dat bir cu fugiţii, spunându-se că acela este răul cel
mai mare, este foarte rău şi binele este garnisit cu puterea mândriei
şi pumnului pe piept, ca semn de jurământ, că nimeni şi nimic nu
depăşeşte puterea lui unu. Ce rost are doi, dacă doi totul împarte?
Răspunzători ne suntem pentru ceea ce va urma, n-avem ce să
mai privim în urmă. Am adunat un bagaj pe care trebuie să îl pur-
tăm cu noi, doar inconştienţii cred că pot să se ascundă de ei înşişi.
Dar, vezi, prin legea asta, scornită de minţile celor ce noaptea nu
dorm din teamă că omul, dacă nu are de-a face cu răul, e prea liber
şi ei rămân prea mici, se cere judecată şi pedeapsă pentru orice, nu
este exclus să se dea pedeapsă şi celor care plâng îndureraţi sau de
durere. Toată viaţa trebuie, după ei, întoarsă precum brazdele pă-
mântului, ca în lumina lor să se vadă ceea ce vor să vadă, ca să poa-
tă coborî, repede, ghilotina.
Amintirile noastre oare ar fi de-ajuns ca să fim exilaţi, pentru mă-
car o viaţă, în pustiul plin de singurătate? Vor veni vremuri în care
va trebui să pierdem timpul fabricând minciuni despre noi înşine?
Nu te ascunde, suntem doi oameni!
25.04.13
122