Page 126 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

Mâine, ca şi ieri

Eu, de la început ţi-am spus şi chiar a-
tunci când ai negat, nu am avut, nu am
găsit, n-aveam unde căuta, nici alte vorbe,
nici alte gânduri, nici alte simţiri, să pun
în loc şi aceleaşi spuse mi-au rămas, şi pe
acelea le-am spus, fără îndoieli, chiar şi
când erau glumă sau parte a glumelor noastre, şi atunci când erau
discuţii pline de sens sau parte a discuţiilor noastre despre sensurile
vieţii mele, despre sensurile vieţii tale, despre sensul vieţii, despre
mersul lumii, despre imediat prezentul mâine pe care îl vom trăi, în
care vom intra, fără să fim conştienţi că tocmai din prezentul acum
trăit s-a întregit trecutul şi ne-a surprins viitorul despre el vorbind,
fiindcă deja devenea prezent. Ţi-am spus fără ca măcar un fir de
gând să mişc din loc, cu acele cuvinte, mai mereu aceleaşi, fiind ca-
re doar ele pot să spună, fără să lase loc altor înţelesuri, despre ceea
ce faptă făptuită e dat să fie, căci altfel de-ar fi, fapte spre mai depar-
te ar sta ţinute în frâu şi ar aştepta-o, fiind prag pe care să-l bată şi
pe care să se sprijine, să-şi aibă sprijin pentru a fi ceea ce şi ele sunt
date să fie, împlinire şi întru împlinire.
Legi vechi, legi de care ţinem toţi, fără să vrem, fără să le ştim,
legi pe care lumea zilelor noastre nu doar că nu le înţelege, nu le
poate înţelege, nu doar că bufneşte în râs, cu înţeles de absurd, ci
se-mpotriveşte lor, semn sigur că nu are cum să le nege. Sunt legi
pe care le-am ştiut şi le-am păstrat peste timpurile vieţilor, peste
timpurile trecerilor, când uraganele măturau lumile şi când focu-
rile nu conteneau să se aprindă chiar şi când apele şiroiau din Ce-
ruri ca să spele cenuşa neputinţelor arse, şi le-am păstrat ca să ne
avem îndemnul de a nu ne uita pe noi, cei care am fost şi a nu uita
de noi, cei care am fost aşa cum am fost şi ne-am promis, prin cu-
vinte legându-ne de săgeţile timpului, să fim şi să mai fim, până
când ne vom lăsa liberi, unul pe celălalt, şi vom fi liberi, fără a ne şti
legaţi de altcineva, dar mai ales libertatea de a nu mai sta nici o
clipă în cumpeni, cu ochii ţintiţi spre lumea care ne-ar putea sta
împotrivă sau care ar duce vorba de colo-colo, şi a nu mai da răgaz
vorbelor, spre a se rosti, înainte ca faptele să fie fapte, fără a le putea
ceva zădărnici sau preschimba în altele.
Erau zarurile aruncate când prezentului ne-am arătat că suntem
aşa cum promisesem timpului să fim, tu, tu, eu, eu. Când încă zaru-
rile se mişcau ni s-au întretăiat drumurile şi atunci, cuvintele mele,
124