Page 127 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

prinse în hora glumei, ţi-au sărit în faţă ca, rostogolindu-se încet, a-
semenea zarurilor care aşteptau să fie văzute, să nu rămână ne-
auzite, pentru a nu avea, nici unul dintre noi, vreodată, motive să
creadă că poate să dea înapoi, că poate să spere a nu fi astfel, ci a fi
altfel. Întâmplător, ca toate coincidenţele, s-a arătat cerul senin şi
puteai să vezi ceea ce şi eu vedeam, şi trăiai, acolo, într-o depărtare
încă firească, aceeaşi bucurie a înseninării pe care o trăiam şi eu, eu
cel abia ieşit dintr-o margine de furtună. Şi, chiar dacă vuietul fur-
tunii încă se adăuga amintirii oricărei şoapte, chiar dacă tu încercai
să te mai bazezi pe amintirea unei clipe de linişte dorită, se auzeau,
rostogolindu-se, aceleaşi cuvinte...
N-am să-ţi spun că e uşor, n-am să spun, nici de-ar fi să-mi fie şti-
ut că mai este timp, ori că ceasul bate-n porţile sufletelor noastre.
Ceea ce de mine este spus, este spus pentru că trebuia să fie spus,
nu pentru a te convinge şi nici pentru a te învinge, nici pentru a te
lăsa convinsă, nici pentru a te lăsa învinsă. Dar nici n-am avut pute-
rea să tac, să adun de ici-colo frânturi de idei care să ţină loc de răs-
punsuri sau să se prefacă întrebătoare pentru a primi răspusuri. Deja
acum, în tine, în gândurile zilelor şi în visele nopţilor, se răscoală
amintirile mirate de atâtea şi atâtea întrebări pe care le cauţi răs-
punsurilor pe care le ai fără să le cauţi, fără să ceri. Prin munţi să tre-
cem, pe o poartă ni-i dat să intrăm şi tot pe o poartă să ieşim, amân-
doi ca şi cum unul am fi. Mie-mi e dat să văd munţii, ţie poarta s-o
deschizi. Privindu-te în ochi, când stelele se vor coborâ, jucăuşe, în
privirile tale, îţi vei aminti trecutul şi vei şti de ce prezentul, redân-
du-ne nouă, aceeaşi ce suntem, te va lăsă să urci în Ceruri şi, de-a-
colo, să vezi lumea dezbrăcată de legile-i ce nu fac nici o diferenţă
între pripon şi legătură.
A fost tot aşa cum va fi, ieri ne-a dat, ca şi mâine, puterea de a fi
azi, eu, eu, tu, tu. Ne-am rămas datori, promiţându-ne cândva şi
nemurirea şi înălţarea. Şi ne-am lăsat Pământului datori, aici pro-
miţându-ne şi aici făcându-i legământ de dragoste şi iubire. A fost
aşa cum va fi, de la faptă până la urmare, de la idee până la întâm-
plare. Mai suntem încă departe, cât încă mai e drumul de mers, mai
suntem încă vis cât încă nu s-a umplut paharul răbdării şi încă mai
dăm, încă odată, şi încă o dată, şanse celor care nici pe ei nu se cred
când vorbesc despre ei, celor care nici nu îşi dau seama că ne spun
ceea ce sunt ei, arătând, cumva a dispreţ şi ură, cu degetul înspre
noi, făcându-se că nu pot nimic să priceapă. Când toate astea se în-
tâmplă, paşii tăi, fără să te lase să te mai uiţi în urmă, te aduc, încet,
zice-se şi chiar cumva şi tu crezi, coborâtor, la poala munţilor. A-
colo voi fi, aşteptându-te!
30.04.13
125