Page 130 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune
cât de mare este diferenţa între greu şi u-
şor, între mare şi mic, între posibil şi im-
posibil? Pasul cel mare ştie că trece pra-
gul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi
nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a
fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai
repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe u-
meri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreia nimeni
nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea
care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se
pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune
în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?
Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar
avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii
şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie
şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, de-
loc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exem-
plul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...
Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre
noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, ală-
turi de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei
de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea
faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe
gânduri?
Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat
fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se
pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se
mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe
scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede aco-
lo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea
haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din
când în când.
Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se
putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era
cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închi-
puia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdu-
te în gol, spre viitor, murind...
11.05.13
128