Page 25 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

Scrisoare la lumina
lumânării (1)

Dacă ceva mai rămăsese necunoscut,
zi una după alta s-a arătat, spre ştiinţa şi
cunoaşterea ta, spre înţelesul şi cunoaşte-
rea mea. Poveste era altădată, acum un
tot al existenţei se arată. Fără paşii noştri, fără nebunia altora, n-ar fi
fost precum zăpada aşternută, ce poate fi văzută, ci doar ninsoare
care se poate sau nu se poate să prefacă negrul pământului din
bezna nopţii, în albul pur caree chiar şi umbrele din lumina lunii le
arată la faţă.
S-a văzut de atâtea ori cât de greu suntem de urnit în a ne depăr-
ta unul de celălalt, că nimic nu ne poate rupe unul de celălalt, şi s-a
văzut că orice adiere de vânt, chiar dacă nu la fel, pe amândoi, în
acelaşi fel, ne mişcă.
Aidoma copacilor, s-a crezut că suntem uniţi prin coroane şi de
aceea ştim la fel, vedem la fel, înţelegem la fel ceea ce cunoaştem
într-un mod diferit, tu având rădăcinile tale, eu având rădăcinile
mele. Şi aşa fiindu-le unora înţeles, vânturi s-au apucat să sufle, şi
înspre mine să arunce picături de apă şi ace de gheaţă iar înspre ti-
ne nisip fierbinte ca, mai mult de a ne lua vederea, să ne şi întoarcă
privirile în alte părţi, acolo unde se aşezaseră ei, suflătorii neobosiţi
de frig din propriile trăiri ori de foc din vâlvătaiele aprinse în vreas-
curi şi uscături de aduceri aminte.
Foşnetul frunzelor l-au vrut ascultat, crezând, iarăşi, că frunză cu
frunză şopteşte despre ceea ce vede în faţa ei şi aşa, fiecărei coroa-
ne îi este dată ştiinţa celor văzute de mine şi a celor văzute de tine.
Ne-au tăiat frunzele ca şi cum ne-ar fi tăiar aripile, ne-au scuturat să
vadă frunzele căzând, încrezători că, toamnă fiind, frunzele noastre
mor, se scutură, şi le pot călca trecătorii ori cei care aşteaptau căde-
rea oricărei frunze, cu picioarele curate ori pline de noroi. De-atâta
aşteptare s-au apucat să ne caute tulpinele ascunse în frunzişul care
este, până la pământ, coborâtor.
Şi-au crezut, şi cred, că stăm atât de aproape pentru că atunci
când toţi stau adăpostiţi de vânt ori de ploi, tulpinile ni se-mpreună
ori se-mbrăţişează spre a nu se rupe. În căutarea lor, ne-au rupt
crengi, crezând că sunt lăstari, spre a ne dezgoli cât mai mult şi a
putea pătrunde securea cât mai uşor la tulpini, de se vor gândi, ei
sau alţii, să ni le taie... Încearcă şi acum, dar s-au cam săturat să nu
23