Page 37 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

cinste s-ar da la ceea ce înainte de a fi gunoi s-a văzut ca nefiind fo-
lositor, ori chiar nepotrivit vieţii, cine s-ar mai putea gândi să pună
la loc de cinste pe cele frumoase întru totul, pe cele înălţătoare, pe
cele de adevăr arătătoare, ori faptele care înspre nepieire duc?
Acelea ce s-au stricat, nu-şi mai au viaţă lungă chiar dacă reparate
sunt într-un fel... Iar cele care singure s-au stricat, nici n-au fost fă-
cute să dureze, ci doar să se arate de model pentru cele ce se pot fa-
ce să nu se strice. Că de n-ar fi să se ştie, ori să se arate ceea ce se
poate strica, de unde s-ar şti ceea ce se strică? Că de n-ar fi să se ştie,
ori să se arate cum se poate strica, de unde s-ar şti cum se poate să
nu se facă fapta stricătoare?
Ţărmul mării stă de pază valurilor ce nu se mulţumesc a învolbu-
ra apele, şi caută să strice pământuri, fie că sunt cu rod ori fără rod.
Dacă n-ar fi atât de înalt pe cât ar trebui să fie, de s-ar lăsa fugărit de
valuri, ori dacă, din când în când ar mai fi lăsat pradă apelor, spre a
le domoli, într-un mai apropiat sau mai îndepărtat târziu, s-ar ve-
dea îngenuncheat şi ar ajunge să privească înspre cer, dornic de se-
ninul înaltului când spuma crestelor de val, l-ar acoperi cu totul şi
i-ar mărgini orizontul. Continuu, ţărmul va sta de pază pentru a
face margini apelor în dorinţa lor de întindere, dar şi sieşi trebuie
să-şi stea de veghe. Şi trebuie să privească înspre valuri netemător,
pentru a şti care va fi val ce-l loveşte, care va fi val care doar îi în-
cearcă statornicia, ori val care împinge nisipul înspre el spre a-l
întări. Şi va trebui să ştie când vine acel val, ce nici nu-l loveşte, ce
nici nu-l încearcă, dar nici nu-l întăreşte, ci doar vine spre el spre a-i
scoate la iveală şi a-i arăta măreţia şi puterea de a fi pavăză şi scut
uscatului, la hotarul apelor.
Atunci când o luptă s-a sfârşit, nu e de mirare că cei care au în-
vins, de au învins uşor, spre o nouă luptă, de mărire a gloriei, îşi în-
dreaptă dorinţa şi, mai apoi, spre războaie cuceritoare. Şi tot-
deauna, când lupta se încheie printr-un armistiţiu, cel ce a încercat
să oprească inutilitatea pierderii fără sens, se va trezi lovit fără cru-
ţare, fără oprire, fără dorinţă de împăcare, fiindcă cel care atacă,
printr-o înţelegere de pace nu-şi caută decât timp pentru a se întări
şi lovi tot mai puternic. Cel care a primit ceva ce bine-i face, nu se
va opri, va voi acel bine pentru care s-a apucat să atace. Căci cel ce
atacă pentru el vrea totul, pentru alţii nu-şi are gând ori dorinţă de
altfel, în acelaşi fel ca cel ce lui şi-l vrea... De ce ar coborî un călăreţ
de pe cal pentru a merge la pas cu acela căruia fiarele i-au ucis ca-
lul şi pe jos merge? Nu va crede că astfel nu trebuie să facă, spre a
nu fi şi el pradă, mai ales dacă el, călăreţul, vrea să fie văzut ca cel
care n-a fost oprit de piedici?
11.01.13
35