Page 46 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

dreapta, mai repede, sau mai încet, parâmele ori iţele legăturii au
început, rupându-se, ori tăiate fiind, să se încurce, să de dezlege sub
lumina tăişului săbiei, ori să se lege, după cum erau cei rămaşi nele-
gaţi: cei din stânga cu cei din stânga şi cei din dreapta cu cei din
dreapta, pândind apoi să nu fie văzuţi, când sabia se ridica în înalt,
pentru a lovi cu piatra în rana legăturii ori, cei mai încăpăţânaţi, ori
prea plini de ei, în rana celor de care au fost legaţi. Aşa cum stau eu
şi privesc la lumea care a fost, la lumile care acum încep să fie, cei
din stânga au lovit cu pietre în cei din dreapta, dar şi unii din cei
din dreapta n-au stat pe gânduri şi au lovit cu ce au putut în legătu-
rile rupte, văzându-le prea repede rupându-se. Ce-am văzut eu pe
acolo ştii oare? Nu e vremea încă să spun prea multe, nu e vremea
să spun ce am văzut şi ce am auzit, nu e vremea să spun despre cei
din stânga, ori cei din dreapta, prea multe. Oricum pietrele m-au
lovit şi pe mine, chiar dacă eram doar în trecere pe sub ploile lor de
pietre.
Cine a urcat nu mai coboară, cine a plecat nu se mai întoarce,
ceea ce s-a rupt nu se mai leagă, focul de s-a aprins nu se mai stin-
ge, unde apa a îngheţat, nu se mai dezgheaţă. E doar vremea de în-
ceput şi doar cei care s-au învrednicit să se uite înspre orizontul lor,
luminat, luminos, umbrit ori întunecat, au avut de aflat despre în-
ceput şi nici să râdă, nici să plângă nu s-au apucat fără motiv. Căci
cei ce acum plâng, vor avea lumina deasupra capului pentru tim-
puri ce vor fi pe totdeauna. Dar cei ce s-au crezut scăpaţi de urmele
faptelor şi timpurilor trecute, s-au trezit râzând fără să se mai
gândească... pe sub furtuni vor merge şi, când anii îşi vor da mâna,
se vor trezi loviţi de trăznete şi de fulgere, şi singuri fiind, ajutor vor
cere, dar nu vor mai avea cui să ceară. De azi până mâine nu e ma-
re aşteptare, dar tot aşa de repede oamenii se vor schimba, şi tot a-
şa de repede ceea ce a fost nu va mai fi la fel cum ceea ce a fost nu
va mai fi.
Ceva, nevăzut se mişcă şi flacăra lumânării dă de ştire, topindu-şi
marginile care se lasă pradă curgerii. Umbra prinde a se mişca dea-
supra mea şi mă întreb de ce totuşi nu vrea să-şi facă paşii acolo un-
de şi eu îmi fac paşii? Privind-o, mă întreb dacă nu tot eu sunt, dacă
nu sunt formă şi umbră? De ce nu m-aş întreba dacă cel ce scrie a-
cum sunt eu sau este umbra ce joacă în lumina lumânării şi joacă,
într-un fel ciudat, flacăra lumânării spre a pleca, neştiută de mine,
acolo unde are de mers spre a cunoaşte ceea ce eu nu ştiu şi a se
întoarce plină de cunoaştere, pentru a spune despre toate câte le
cunoaşte?
Când îţi spuneam că oamenii îmbătrânesc, nu-mi trecea nici mi-
e prin minte că aşa de repede vor ajunge unii să nu mai ştie dacă
44