Page 51 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

Străluciri de viscol

Când viscolul se porneşte, oricât ar fi
să-şi caute zăpada loc de odihnă şi întoar-
cere în pământul din care s-a lăsat dusă în
cer, unde-a crezut că-i este deja locul,nu
şi-l mai poate găsi, ci-l va găsi acolo unde
este să fie dusă. Şi dacă n-ar fi în calea vis-
colului să stea ceva neclintit, s-ar duce, s-ar tot duce, pierzându-şi
urma în văi ori în ape, fără ca cineva să ştie că a fost zăpadă albă şi
strălucitoare. Viscolul nu-i este decât cel care o ajută să-şi vadă în-
fumurarea, să vadă cât de uşor poate să-şi găsească o cale a pierza-
niei, o cale a rătăcirii, o cale a dezrădăcinării.
Orbeşte mergând, că e noapte ori că e zi, drumurile pline de ză-
pezi, mereu se întorc acolo de unde s-au lăsat înduplecate să o ia
din loc. Măsurate de paşii ce obosesc mergându-le, contrazic, fără să
le pese, numărătoarea, arătând cu degetul locul pe care ele îl vor
bătătorit, deşi bine le este ştiut că este doar ceea ce văd neştiutorii
ce-i care privesc din când în când, la ceasul serii fiecărei zile. Chiar
dacă uşor s-ar crede că în albul strălucitor nu se pot ascunde nici
urmele, nici semnele, nu e de ajuns. Atâta alb, fără contrastele care
să facă privirea să fie clară, o lasă pierdută în gol, ţintită spre locul
din care se vrea, mereu, totdeauna, plecarea. Într-atâta alb, chiar
urma albului luminos rămâne să fie văzută.
Rotocoalele de fum, când viscolul se face stăpânitor, se lasă duse
şi ele, pe unde nimeni nu ştie şi nu vede. Se fac reci aşa cum este
gheaţa, şi se despart, după rostul ce şi-l au: ce este apă se lasă în jos,
legându-se de albul zăpezii, furându-i strălucirea, iar ce este aer fu-
ge spre departe, potolindu-şi din fugă setea şi dogorirea în frigul cu-
răţit de alergătura vântului plecat de departe spre a face, la rându-i,
curat acolo unde soarele nu mai este lăsat să intre. Rostuit fiind să
fie doar Soare şi nu foc, viscolului i s-a dat puterea de a da răgaz
soarelui să se odihnească, izgonind pe cei care ar putea să găsească
ceva, să născocească încă ceva, împotriva luminii de toate zilele.
Nefiind foc, nu face decât să mute, din drum uneori, în drum de ce-
le mai multe ori, piedicile care să lase timp de gândire celor prea
puţin gânditori şi de a încerca, pe cei fără răbdare, să-i înveţe a fi
răbdători şi aşteptători ai clipei potrivite.
Impecabil e albul, dar albul ce-l au florile de gheaţă, care înşeală
pe cel ce nu ştie taina cerului şi îşi pune în joc ziua de mâine, vo-
ind-o, deşi nu poate fi, plină de larma jocurilor copiilor şi gândul
49