Page 49 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel
P. 49

Amintiri înspre viitor

           pietre a spart tăvălugul fiecăruia dintre aceştia, dar nimeni nu i-a în-
           văţat că, atunci când se merge pe drumul spre creste, munţii lasă
           numai  pe  cei  drepţi  mergători  să  vadă  sclipirile  diamantine  ale
           unor pietre care, pentru cei ce gândesc cu dus şi întors, sunt nişte
           pietre la fel ca alte pietre. Şi doar cei care ştiu că nu orice piatră a-
           trage privirea, ci doar cea autentic preţioasă, vor opri paşii spre a-şi
           îmbogăţi sufletul, spre a se avea de însoţitor, spre creste, cu ceea
           ce, nicicum din noroc, ci răsplată, li s-a dat să vadă.
              Acum tu eşti la fel, ca altădată spun eu, scurt şi fără să mă explic,
           şlefuită de treceri ale oamenilor, timpului şi vremurilor. Devreme,
           prea devreme, de data asta, te-ai lăsat abătută din drum. Ai mers
           drum lung şi ai urcat abrupt, poate acum ţi se pare că ai obosit, ţi se
           pare că trebuie să-ţi ai clipă de odihnă şi chiar îţi spui, înainte de a
           adormi, spre a-ţi avea visele liniştite, că largu-ţi orizont cuprinde în-
           destulătoare privelişti, unele frumoase, altele luminoase, altele, aşa
           cum peste tot se vede, mai pline de poveri, de greutăţi, de minciuni
           şi de răutăţi, ori cuprinse de foc, ori în ape scufundate fără ştire. Dar
           somnul, chiar dacă nu ţi se împotriveşte totdeauna, în nopţile în
           care luna se aşează întreagă în furca cerului, dar şi în cele în care stă
           ascunsă de teama hoţilor care, până la ea, prind curaj şi se avântă,
           visele nu-şi găsesc matca şi dau năvală, povestindu-ţi despre cei ce
           s-au întrecut cu gluma, gândind spre tine, sau despre aceia care nu
           şi-au oprit vorbele, privind spre tine, şi chiar despre cei ce în urma
           ta au lovit, aflând de tine. Dimineaţa, când visele se duc să afle alte
           adevăruri, simţi şi resimţi pe de-a-ntregul oboseala nedormirii celor
           ce te au în pază.
              Este prea puţin ceea ce pot cuprinde eu în cuvinte, din toate
           cele pe care nu mă tem să le numesc ştiute. Cum, se ştie, de când
           au  început  să  curgă  înspre  mine  cuvintele,  a  trecut  destul  timp.
           Deja m-am învăţat să nu mă mai întreb de ce îmi sunt lăsate mie să
           fie ştiute... Sunt frământările tale dar trecutul, ştii şi tu bine, aparţine
           oricui, tuturor, şi chiar mulţi ar putea să îl vadă dacă nu şi-ar purta
           viaţa în ignoranţă, dacă şi-ar dori să înveţe lecţii înaintea temelor,
           din greşelile altora. De-aceea este dat să fie ştiut mai multora, nu
           doar  celor  care  le-au  ştiut  făptuindu-se...  Dar  oamenii  se  supără
           când le aminteşti ceva din trecutul lor, imediat spun că nu le este
           ruşine de trecutul lor. O spun din teama de a-şi aduce aminte, toc-
           mai pentru că le este ruşine. Şi le este teamă, o teamă cumplită că e
           lesne de înţeles prezentul lor, fiind nişte repetenţi care şi-au cum-
           părat diplome de absolvire, plătind cu ani din viaţă, de care nu vor
           mai avea parte. Şi tu îi întâlneşti zi de zi, ţie nu îţi spun nimic nou.
           Dar nu degeaba îţi spun... Şi tu poţi să repeţi lecţii pe care nu le
           înveţi, crezând că le ştii... Eu ştiu că am păţit-o şi eu...
                                                                       47
   44   45   46   47   48   49   50   51   52   53   54