Page 52 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

rodului bogat al verii ce va urma, după ce apele se vor lăsa a uşura
setea pământului, este înşelător, se aseamănă, pentru cel ce-l ia
drept curat, blând şi bun, vânării de vânt. Se lasă privite ca flori,
dar, înţepătoare, vor deschide răni multe, adânci doar cât să dea de
gândit motivul pentru care se simte frigul până în oase, deşi frig nu-
i este oricui. Şi ard, încet dar sigur, fiind ca şi focul când stau în frig,
fiind ca apa când focul le domoleşte dorinţa de a fi ceea ce sunt şi
nu ceea ce se văd fiind.
Nici mai târziu, nici mai devreme, totdeauna cu rost, plouă sau
ninge, se face cald sau se face frig. Fără a se lăsa ştiut oamenilor,
rostul este cel care, văzându-se pus să dea socoteală, preschimbă fi-
rescul în nefiresc, zisul rău în rău firesc. Aşa îşi pun iernile pecetea,
semnul lor, pe necontenita cârcotire a oamenilor, pe marea lor ne-
încredere şi pe dorinţa de a fi hotărâtori a toate, după cum le este
nevoia sau dorinţa. Şi mai şi mor oameni, mor aceia care nu văd
rostul zăpezilor care coboară din cer şi nici rostul gerurilor care ur-
că din Pământ spre a albi prea multul negru rămas de la faptele oa-
menilor. Viscolul, cel căruia Cerurile îi dau tărie şi putere, despică
firul în patru şi loveşte în cei care nu ştiu să stea cu picioarele pe Pă-
mânt, ori se clatină la orice uşuratică pală de vânt.
Adâcurile întunecate vuiesc, nemulţumiţii, cu privirile în jos, se
arată nemulţumiţi, chiar dacă tot nemulţumiţi au fost şi înainte de
a se agăţa albul zăpezilor de săgeţile vântului, împreunându-se a
viscoli. Vântul vuieşte şi neauzit rămâne vuietul adâncurilor. Cei ce
se pierd cu firea, la fel cu cei care pierd ultima speranţă, adorm,
crezând că aud doar vântul ce se fugăreşte pe sine. Abia în somn îşi
dau seama că s-au lăsat adormiţi de vuietul întunericului şi au ple-
cat pe drumul care nu-şi mai are liman printre oameni, ci doar în
neomenia lor.
22.01.13

Căutând priviri din întuneric

Mă întreb, de multe ori, de ce oamenii
înţeleg trecerea timpului, abia când îl nu-
mără în neputinţe şi îl simt în greutatea
mersului, şi abia atunci îşi aduc aminte de
rosturile pe care le-au lăsat agăţate prin
parii gardurilor sărite, încrezându-se doar
în gândul lor că se vor întoarce, că se pot întoarce, de fiecare dată,
chiar şi după ce şi-au făcut faptele şi alte fapte i-au făcut să uite de
50