Page 68 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel
P. 68
Daniel-Dumitru Darie
oprelişte, cum ai fost, ci motivaţie de zbor, nu tăgăduitoare, aşa
cum de multe ori te-ai arătat, ci izbăvitoare de trecuturi sărace ce-şi
puteau trăi zilele din urmă. Tocmai de-atunci ţi se trag rănile pe ca-
re tăvălugul deznădejdii le-a găsit nevindecate şi le-a umplut cu tot
ceea ce a fost nevoie să se întâmple şi furtuni şi cutremure şi dezas-
tre. Eu îmi amintesc, tu ce mai ştii despre acele timpuri în care erai
şi motiv, şi îndemn, şi unealtă şi armă de lovit pe la spate?
La timpul lor, faptele au otrăvit destine... Lângă tine au stat cei
care s-au bucurat văzând otrava cum încerca să-şi arate colţii, cum
îmi cobora puterea şi putinţa în groapa ce mi-o săpaseră alţii, chiar
şi sub privirile mele, neştiutoare. Dar tot lângă tine, după ce o zvâc-
nire, ce nu ţinuse seama de spusele otrăvii că e fără putinţă, oricui,
să o poată întoarce din drumu-i în care omora orice întâlnea în ca-
le, a strigat de s-a auzit în Cerurile cele mai de sus, dar şi în fundul
hăului plin de stihii, voinţa de a merge mai departe, au început să
se gândească la groapa săpată cei ce o săpaseră, când tocmai tălpile
lor s-au afundat în noroi şi picioarelor li s-a împuţinat pasul. Au în-
ţeles ei că otrava fugise de mine şi se cuibărise în ei, că fusese făcută
să nu se piardă de nu vine de hac unui cap, doar tu, încă puţin ştiu-
toare, nu ţi-a fost dat să înţelegi rostul împotrivitor al Cerurilor şi,
ca să-ţi dovedeşti acea putere picurată de şoapte, zile în şir, în apa
ce o beai însetată şi în pâinea de zi cu zi, urii i-ai devenit soră, cre-
zând-o pe cuvânt.
Avânt de-ai putea să mai iei, n-ai să mai poţi... Şi n-ai să mai poţi
nu pentru că n-ai putea, ci fiindcă nu ştii încotro o vei mai putea a-
puca-o. Nu poţi, e drept, spre sus, nu vrei, ştiu, în jos... În spate nu
ai cum, în faţă e ceaţă de nici cu sabia n-o poţi tăia... Curajul acum
îţi lipseşte, doar de-ai avea curaj ai lua-o la stânga ori la dreapta...
După mine, aşa cum mă ştii, aş vrea să te apuci să urci. N-ar trebui
să te temi, nu te aştept să-ţi spun, între două fulgere, ceea ce, ar fi să
afli tu singură, fără spusele mele, urcând, cele toate ştiute şi toate
văzute în Înălţimile spre care m-a împins zvâcnetul ţipător al sufe-
rinţei. Am urcat, mereu urc... De pe treptele urcării, fără să mai stau
să număr zilele ce au trecut degeaba, te strig, chiar dacă greu auzi,
vâjiindu-ţi, desupra, vântul ce scoate furtuna din bârlog. Pe treptele
urcării-ţi scriu să citeşti cândva, când vei căpăta dreptul la o rază de
lumină, spre a-ţi aminti, data viitoare, ori viaţa viitoare, că rosturile
vorbelor, de nu-s ţinute aşa cum s-au lăsat spuse, îşi fac rost şi fac
rost de timp destul ca să îşi facă singure dreptatea pe care le-ai fu-
rat-o, uitând de tine şi de ceea ce-ţi spusesei şi-mi spusesei că ai de
făcut. Vine furtuna, păzeşte-ţi ultima picătură de suflet ce-şi mai are
de grijă şieşi şi încă are, de tine.
15.02.13
66
