Page 72 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

În cumpeni de adevăr

Mirare mare... semn de întrebare... De-
finitul ori nedefinitul poate fi, ca mai toa-
te, absolute sau relative, însă, ca mai puţi-
ne, el poate fi şi un relativ absolut. Apa
care bălteşte însă, doar din amintire mai
ştie ce limpede poate fi, săltând peste pie-
trele pârâului de munte, se curăţa de orice îi strică limpezimea şi nu
stă în cumpănă întrebându-se dacă se poate întoarce în izvor pen-
tru a nu se da celor ce au nevoie de ea sau dacă poate să mai stea
locului spre a nu se trece fără a fi luată în seamă. Oare, apa pâra-
ielor de câte băltiri nu-şi aminteşte şi motivul pentru care nu şi-ar
voi întoarcerea, spre a nu se lăsa cumva, undeva, sedusă a sta din-
colo de clipa în care nu-şi mai are şi mai apoi nici nu-şi mai ştie
rostul pentru care a fost lăsată să izvorască?
Adevărul, dacă l-ai vrea ştiut, te-ai lăsa să fii mai căutătoare a fie-
cărei zile care începe altfel, chiar dacă, cei care nu-şi au somn, pot
spune că totul e o repetiţie, zi de zi, o realitate mereu aceeaşi care
doar îşi dă, câteodată motiv, să pară a nu fi repetiţie. Totdeauna însă
primele raze de lumină privesc înspre apus, ştiindu-se trecând în-
spre începutul nopţii. Ştiindu-se trecătoare, se vor o clipă mai mult
să se lase aşeptate de timpul care trece firesc, spre a fi văzute de cei
ce-şi mai vor un vis, măcar pe fugă, înainte de a se încurca în va-
carmul vieţii. Dar, oare, lumina răsăritului nu-şi mai aminteşte că a
fost lumină care s-a pierdut privirilor cu doar o clipă mai devreme
de a deveni lumină a zilei şi oamenii, nepăsători, ca şi cu viaţa lor,
deja au uitat-o?
Rânduiri noi ţi-ai făcut şi tu privind, fără să îţi arunci o privire
dincolo de gardul pe care îl ştiai înalt, după marea ta dorinţă de a te
lăsa ştiută aşa cum vrei să fii ştiută. Toţi, cei cărora le-a fost dat să-ţi
treacă prin preajmă, s-au mulţumit să audă, trecând, despre tine, u-
nii şi-au aruncat o privire, fugară, dar motive de oprire şi cercetare
cu de-amănuntul nu-şi găseau. Gardul era mare, poarta avea deja
ruginit cuiul care o ţinea de atâta timp închisă. Şi se vedea că totul
se-nvecheşte, chiar şi după cum, privind printre crăpături, te mulţu-
meai să găseşti un răspuns care să dea vina pe oricine, ca să poţi
scăpa de mulţumirea ce-ţi punea beţe-n roate şi fireştii porniri ce ar
fi trebuit să o ai, de a ieşi la poartă, măcar pentru a da bineţe trecă-
torilor. Doar câte unii, cu adevărat hoţi, ori cu dorinţă de faptă fără
frâie, căutau să vadă dacă cineva trăieşte, dincolo de gard. Acum te
70