Page 69 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

Cândva deja spun...

Cândva, deja spun, îţi mai aminteai că
doar adevărul poate să-ţi dea puterea de
a te gândi că ziua, care se sfârşeşte când
vine înserarea, dă speranţe zilei ce se va
urni din loc în zorii ce vor sfâşia în bucăţi
întunericul nopţii ce nu poate fi fără de
sfârşit. Cândva, deja spun, şi acum acel trecut de cândva mi se pare
o veşnicie, măsurai timpul cu paşii tăi şi-i dădeai valoare de infinit
prin faptele dorinţelor tale, aşteptând, nerăbdătoare, vestea urmării
ce putea să strivească nerodirea de care te credeai, cât de cât, vino-
vată. Pe-atunci spuneai, şi începusem să te cred, că vrei să-ţi ai pute-
rea de a muta munţii din loc, de va fi ca munţii să fie piedică liber-
tăţii pe care, nu o ştiusei, dar simţisei că poate să-ţi slobozească, din
lanţul neputinţei, menirea dăruită de alegerea-ţi de a fi viaţă, în
firescul datului de a trăi, de viaţă născătoare.
Rămăşiţele timpului nu s-au ars precum vreascurile în focul
mocnit. Nu a putut nimeni opri focul să ardă tot ce îi stătea în cale.
Aşa a şi fost aprins de noi, amândoi, deodată, când eram piatră şi
cremene. Şi focul a trosnit pădurea ce ţinea ceaţa la sân. Iar scân-
teile, una alteia şi-au dat mâna, nelăsându-se pradă marilor înălţimi
ce-ţi erau, cândva, doar idee de vis, şi s-au prefăcut în stea lumino-
să pe cerul nopţii şi luceafăr strălucitor pe cerul zilei. Chiar şi-a-
tunci, cândva cum deja spun, mai aveai grijă să nu te laşi fugărită de
vânturi şi să se ardă drumul spre stele, nevoindu-te închinată în-
demnurilor ce-ţi dădeau târcoale, când şoptindu-ţi mieros, când
tunând şi fulgerând, obsedate de ziua ce-o puteai boteza cu nume-
le libertăţii tale.
Iertătoare porunci s-au lăsat coborâte spre tine spre a te apăra de
neiertarea celor ce-mi răstălmăceau trecuturi, de care nici o vină
nu aveam eu, tu în nici un fel nu ai fi putut avea, ba chiar şi de prin
vremuri când aveam dreptul să nu le ştiu, pe care ei credeau că nu
le ştiu, ca să-mi înfrângă nădejdea timpurilor viitoare şi să-mi întu-
nece înseninatele orizonturi pe care le puteam atinge, mergând
spre mai departe. Ni se voia înapoi şi văzându-le voia, nu-mi pu-
team stăpâni cuvântul să nu se rostească, chiar ştiind că nu con-
venea când auzit fiindu-le adevărul, cei temători, fiori şi năduşeală
rece simţeau. De-aceea-ţi furau ţie pământul de sub picioare şi în-
spre mine ape negre, scoase de sub talpa casei, aruncau. Tăcerii
mele-i promiteau, de mă va convinge, luna şi pământul, la un loc,
67