Page 76 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

lucitor decât ştiai că poate fi, mai strălucitor decât al altora, iar, a-
cum, nu te mai uiţi nici pe ce calci, a nu te uita pe unde calci îţi es-
te obişnuinţă.. Nici măcar că ai luat-o pe cărările pe care le-ai ocolit
ani şi ani, n-ai mai ştiut, nu mai ştii... Şi-ai mers cât ai mers, ai mers
împiedicată de ultima fărâmă de demnitate ce nu ţi-o putuse su-
prima nici îndemnul binevoitor al celor ce te aşteptau după colţ ori
cu mâna întinsă, cerşindu-ţi ceea ce credeau că poţi avea, ori să-ţi
dea în cap de nu erai de ei ascultoare şi supusă, nici propria-ţi în-
căpăţînare de a arăta şi a-ţi arăta că niciodată tu nu greşeşti, oricare
ţi-ar fi alegerea. Tocmai această fărâmă este acum arma ta, îm-
potriva ta, dar este şi singura punte între faptele zilei şi visul nopţi-
lor ce rare sunt nesărăcite de somn. Şi ea tot împotrivă-ţi este, dân-
du-mi, despre tine, veste.
Nu mă mai miră azi, pe mine, cel care sunt acum, faţă de cel ca-
re am fost pe când aveai motive şi putere să mă priveşti în ochi, ori-
când, fie că priveai în faţă, ori spre cer, ori spre pământ, ori chiar
spre trecut, ceea ce tu numeşti, pentru a-ţi amăgi durerea, un ni-
meni, un nimic. Cu atât mai mult nu mă mai mir că visul mi te ara-
tă aşa cum eşti, aşa cum niciodată nu ştiu să te fi văzut. Că nu doar
oamenii visează, e deja ştiut. Numai oamenilor le este dat însă a a-
vea nu realităţi în vis, nefiindu-le la îndemână să creadă că pot visa
realităţi, ci, pe măsura credinţei, semne, pilde şi înţelesuri, adevă-
ruri de netăgăduit. Trezirea dă încă un motiv de aducere aminte a
semnelor... chiar oricând se poate privi spre-nainte, rostind gândul
fără temeri, ori, din când în când îndoiala trebuie să aplece privirea
spre Pământ?
Eu n-am uitat cum s-a zbătut ceasul, cutremurat de adevărul pe
care visul unei nopţi înfierbântate mi-l arăta fără să îi pese că-l vreau
ori că nu-l vreau, aşa cum era. De-atunci am făcut înţelegere cu vi-
sele, să mi se arate încărcate de realul timpului din care vor veni.
Nu îmi este teamă, nu îmi este ruşine, nu mă mai opun. Ştiind ceea
ce nu-mi era ştiut că s-a întâmplat, ştiind şi ce va urma, nu am ce să
fac, doar aştept clipa în care, ceea ce ştiu, începe să se întâmple.
Toate sunt parte a rostului din care fac parte, toate sunt fapte ale
destinului meu şi al celor ce le e dat să trăiască acele clipe, fără de
care viaţa nu-şi consumă toate episoadele, fără de care ceea ce
urmează nu mai are aceeaşi împlinire, fără de care viaţa trece cu
gând, mereu, de încercare a întoarcerii. Ceea ce nu se consumă a-
cum rămâne pentru altă dată, fiindcă e dat să se facă şi trebuie, întru
totul, făcut. Eu însă acelei dăţi nu vreau să-i fiu dator. Îmi este de a-
juns şi faptul că ştiu că alţii, şi tu faci parte din ei, sunt datori şi îmi
sunt datori. Pentru mine nu e deloc o bucurie. Cumva încerc să mă
împac, încerc să cred că atunci va fi înţeleasă vinovăţia, datoria,
74