Page 84 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Daniel-Dumitru Darie

faţă, le ocoleşti, fără a recunoaşte vreodată, îţi găseşti motive întâr-
zierii necesarei porniri pe drumul regăsirii.
Istovitor e câteodată somnul, când visul nu vrea să stea la taclale
cu gândurile care se caută de potriviri potrivnice... Cheamă-ţi îna-
poi vorbele să poţi să îţi urneşti paşii. Paşii fac drumul şi doar paşii
te duc unde trebuie să te ducă drumul. Vorbele fug şi se arată dori-
toare de depărtări, dar aşa cum fug înainte, fug şi înapoi. Ele sunt
bobul zăbavă al rostului care pierde clipa si o caută în grămada de
timp pierdut, rareori având norocul de a o găsi şi de a o mai face
rodnică.
Atâtea au rămas nefăcute şi mă tot întreb de unde ai puterea să
rabzi neîmplinirea. Ţi-ai promis şi ai păstrat în amintire, cel puţin o
viaţă, clipa în care să-ţi aminteşti că poţi să ai alături eternitatea, că
poţi să baţi la poarta ei şi să păşeşti fără teamă. Dar dacă tot întârzii,
ştii că întârziind, e tot mai greu să pleci... Iar poarta se va deschide
greu, ruginindu-i, de aşteptare, ferecătura.
08.03.13

La vama viitorului

Călătoresc, obosite, clipele... Sunt acele
clipe care doar cu câţiva paşi mai înainte
de timpul prezent îţi erau aproape şi te
sfătuiau să îţi iei ochii de la stelele că-
zătoare, că, după ce vor lumina precum
sorii, doar cu praful şi pulberea te vei ale-
ge. Tu, ca şi cum n-ai fi văzut niciodată stele ce cad din tăriile Ceru-
rilor în mlaştinile adâncurilor, te-ai asurzit cu gânduri înşelătoare şi
te-ai înconjurat de minciuni care să te laude, să te ridice ele în
slăvile lor, alungându-te spre trecut. Dar nici ele nu te-au ascultat,
au plecat către viitor şi le vei întâlni, tocmai când nu ai să mai ai cu-
rajul de a-ţi ridica spre ele privirea. Iar vorbele, abia şoptite de se
vor mai spune.
Rămăşiţele viselor îţi mai dau de furcă, îţi dau mult de furcă, ţi-
nându-te seara, până târziu, dincolo de miezul nopţii, de vorbă. Eu
nu te mai întreb de ce te întorci mereu la ele... Ştiu că acum som-
nul îţi este plin de zvârcoliri şi întrebări tot mai încurcătoare ale
gândurilor, care încă stau pe calapodul tocit al timpurilor celor ca-
re şi-au trăit pe muchie de topor viaţa, dar mereu au poleit-o şi au
scos în faţă ceea ce credeau ele că trebuie să vadă lumea. Când ca-
lapodul era nicovala pe care ciocanul vieţii încerca să-i astupe gă-
82