Page 91 - Amintiri inspre viitor. Scrisori altfel

Amintiri înspre viitor

Asemenea cu aşteptarea

Timpul nu se mai aseamănă cu tine,
nu mai aşteaptă gândurile tale răzgândite
atâţia ani. Îţi ceri, iată ,dreptul de a fi ceea
ce eşti, ceea ce ţi-ai avut, aşa cum toţi au
avut, drept de a trăi fără a avea sabia do-
rinţelor altora deasupra capului. Îţi ceri
un drept de care te-ai lipsit, te ceri ţie cu fiecare clipă pe care o furi
somnului ce nu se sfieşte să te îndemne să-ţi cauţi liniştea dorinţei
care te face să îl vrei tovarăş de noapte.
Ai avut atât de mult timp să dai vieţii dreptul de a fi şi ai avut atât
de mult timp să înţelegi că, pe câte drepturi are omul de la viaţă, şi
omul trebuie să-i dea dreptul vieţii de se trăi aşa cum ea, cea care
nu ia hotărâri, ci doar e pusă pe faptele de care ştie bine, cărora le
ştie bine rostul, nu se încurcă în prejudecăţi, ştiind că, totuşi, într-un
timp viitor, tot ei i se va cere socoteală. Ai avut timp şi, neînvăţând
atunci, acum, prin trăiri şi simţiri înveţi că poţi doar ceea ce îţi este
dat să poţi, dar nu ştii ce îţi este dat, dacă, val-vârtej, fugi de adevă-
rul din tine.
Nicăieri, niciunde, nicicând... sunt cuvintele prin care ţi-ai răs-
punde acum, repede, tuturor întrebărilor... Nu mai ai nici încotro,
nici să te ascunzi nu mai ai unde. Şi nici când să fugi nu-ţi mai poţi
şti. Şi, vezi bine, nimeni în afară de tine, nu-ţi cere, nimeni nu te în-
deamnă. Gândul chiar se dă la o parte, vorbele doar mai lenevesc,
după învăţătura de care, voit, dar mai ales de nevoit, au trebuit să
ţină seama. De-atâta lene ce le-a cuprins, nici nu mai vor să tacă ci,
de-a dreptul se lasă cuprinse de vorbele care nu te mai ascund şi nu
se mai ascund de adevăr, de vorbele care dau înţeles aşteptării care
numără nu zilele, nu orele, nici minutele, mai degrabă secundele,
deşi nu e deloc departe de adevăr dacă spui că numără clipele bătăi-
lor inimii.
Ţi-aş fi spus, de-ţi lăsai puteri să asculţi, despre munţii care, chiar
dacă furtunile îi dezgolesc, în calea lor stau neclintiţi. Furtunile vin
de departe şi, după ce îşi irosesc puterile în zadar, trec spre alt mai
departe, unde, întremându-se, sau chiar prăfuite de tăvăleli pe câm-
puri nesfârşite, mai pun şi altor munţi răbdarea la încercare. Dar
când din ei pleacă furtuna care-i cutremură până în vârf de creste,
n-au cui să mai stea împotrivă, chiar le pare rău că au fost stâncă de
piatră şi nu şi-au lăsat zbaterile să fie ştiute. Şi atunci se crapă. Iar a-
pele ce dintre pietre ieşeau să se coboare spre oameni, pietrele le
89